Încrederea în oameni, încrederea în dragoste...

Lector dr. Onelia Pescaru- psihoterapeut



Bazele încrederii

Cei mai mulţi oameni, dacă sunt întrebaţi, vor răspunde că încrederea este importantă în relaţiile lor. De cele mai multe ori le este dificil să transpună în cuvinte ce reprezintă în realitate acest sentiment. De fapt, cele mai multe cupluri spun că ştiu ce înseamnă să îţi pierzi încrederea. Cine a întâlnit, măcar o dată un partener în care a descoperit că nu poate avea încredere cunoaşte deja sentimentele de durere, mânie şi tristeţe pe care le poate cauza o astfel de relaţie.

Încrederea este importantă în variate tipuri de relaţii- între membrii familiei, la serviciu şi în cadrul comunităţii. Încrederea în cadrul relaţiilor de cuplu este esenţială. Deşi se poate întâmpla ca fiecare partener să aibe un mod propriu de a privi încrederea, partenerii unui cuplu împărtăşesc de obicei aceeaşi viziune privind importanţa acestui sentiment. 


Încrederea ca un tablou...

Pe măsură ce relaţia se dezvoltă şi se maturizează, viziunea asupra încrederii se poate reprezenta ca un tablou. O persoană poate avea încredere absolută în calităţile de părinte ale partenerului, în cele profesionale, legate de gospodărie, de modul de gestionare e resurselor. Sunt părţile „ limpezi” ale tabloului. Altele pot fi mai puţin clare: va fi sau nu partenerul credincios, îşi va putea păstra slujba, va reconcilia relaţiile cu socrii? În anumite împrejurări, o parte a tabloului va fi alterată de distrugerea sentimentului de încredere. Alteori, un eveniment important sporeşte încrederea în partener. Indiferent ce se întâmplă în cuplu, tabloul atârnă, ca un fundal în spatele relaţiei, ajutându-i pe parteneri să monteze cadrul în limitele căruia se vor raporta unul la celălalt.

Relaţiile pe termen lung solicită încrederea pe post de fundament. Atât bărbatul care verifică minuţios bonul de la supermarket al soţiei, cât şi femeia care îşi urmăreşte soţul, suspectându-l de o aventură amoroasă, manifestă lipsă de încredere. Manifestarea repetată a acestui comportament generează criza în interiorul cuplului. Raporturile între parteneri devin rigide şi dificile, iar unul dintre ei va pune capăt relaţiei, pentru că nu va mai suporta colivia în care a devenit prizonier. Încrederea ajută partenerii să trăiască împreună şi fereşte cuplul de tensiunile care ar putea apărea în momentele în care sunt departe unul de celălalt. Fără acest ingredient, relaţiile devin încărcate de frică şi de vinovăţie. 


 Cum îşi manifestă partenerii încrederea unul în celălalt ?

Fiecare cuplu este unic. Partenerii au o modalitate specifică de a–şi demonstra încrederea unul în celălalt, în funcţie de experienţa anterioară, personalitate, cultură, modul în care cuplul s-a format.


Julia Cole definește următoarele tipuri de relaţii:

1. Relaţia de tip „ mână de fier- este caracterizată prin teama faţă de o pierdere şi anxietate faţă de loialitatea partenerului.
Dacă unul dintre parteneri, sau uneori chiar amândoi, îşi pierde credinţa că poate avea încredere în celălalt, va decide în mod subconştient că trebuie să – şi controleze emoţional partenerul cu o „mână de fier”. Va lua mereu măsuri de siguranţă, va verifica partenerul dacă se află unde a spus, cu cine a spus, că face ce a spus. Pare mai degrabă o relaţie părinte-copil, iar persoanele care fac aceste verificări se simt disperate. Se simt obligate să acţioneze aşa, pentru a-l menţine pe celălalt „ pe calea dreaptă ”. Pentru cei care au un astfel de partener, situaţia este intolerabilă, ei devin incapabili să trăiască o viaţă normală şi uneori, pentru că sunt condamnaţi pe nedrept, ajung să facă exact ceea ce a fost iniţial o acuză nejustificată. În acest mod, partenerul care îşi dispută controlul va afla că a cauzat chiar el lucrul de care îi era cel mai teamă! Relaţia seamănă cu un pumn cu nisip. Cu pumnul strâns, nisipul scapă printre degete, cu mâna căuş, lăsând nisipul lejer, el rămâne în palmă.

2. Relaţia de tip „struţ”se aseamănă cu comportamentul acestor păsări. Cuplul ştie că sunt probleme în relaţia de încredere reciprocă, dar le ignoră, sperând că ele vor dispărea. Din păcate, această abordare duce la escaladarea problemelor, generându-se daune foarte mari. Situaţia apare în multe relaţii pe care cei din jur le privesc cu suspiciune, cupluri care se căsătoresc în ciuda rezistenţei familiei şi prietenilor. Această atitudine derivă din dorinţa de a demonstra că au dreptate, iar ceilalţi greşesc. De asemenea, anumite persoane, chiar dacă identifică probleme la partener, decid să le ignore pentru că nu pot să admită că au greşit sau îşi imaginează că relaţia va împlini un vis al lor secret, în loc să accepte realitatea alegerii pe care au făcut-o.

3. Relaţia de tip „balanţa încrederii ” 
Pentru cei mai mulţi oameni, capacitatea de a avea încredere în partenerul lor variază pe parcursul relaţiei. Aceasta este o evoluţie normală a majorităţii relaţiilor şi reflectă punctele forte şi slăbiciunile fiecăruia dintre parteneri. Multe cupluri ajung să convieţuiască împreună din dorinţa de a consolida acea parte din ei mai puţin puternică, alegând un partener care are dezvoltate tocmai aceste calităţi. Dar sunt şi cupluri care duc în mod constant o bătălie legată de cine are încredere mai multă în celălalt, uneori intrând în competiţie pentru supremaţia acestui sentiment. Situaţia seamănă cu o balanţă în care fiecare partener măsoară în mod constant atât propria capacitate de a avea încredere, cât şi pe cea a partenerului. 



Când încrederea este înşelată


Înşelarea încrederii cuiva reprezintă o trădare. Nu doar a individului, ci şi a unui amestec de speranţe, vise şi aşteptări. Este ca şi cum o construcţie aflată în lucru începe să se prăbuşească. 

Majoritatea cuplurilor cu probleme care vin la consiliere confundă aventura cu cauza problemelor. Specialiştii vorbesc însă de faptul că aventurile sunt mai degrabă simptome decât cauze ale problemelor de cuplu. 
 
Istoria vieţii private a individului a dovedit statornicia în timp a acestui fenomen social, pe care morala l-a dezavuat şi pe care religia l-a considerat un păcat. La limita dintre necesitate şi nonconformism, relaţiile sexuale extraconjugale au reprezentat una dintre problemele majore cu care s-a confruntat instituţia familiei de-a lungul timpului şi una dintre cauzele constante ale destrămării cuplurilor, indiferent de vechimea sau de trăinicia acestora. 

Adulterul a fost justificat de-a lungul istoriei în primul rând de motivele pro-căsătorie, reci şi iraţionale. Atâta timp cât căsătoria se baza pe interese de ordin funciar sau financiar, atâta timp cât partenerii intrau în familii hotărâte de părinţi,în ciuda unor incompatibilităţi flagrante înte ei, aventura extraconjugală era aproape firească . Era singura formă de protest împotriva constrângerilor la care partenerii erau supuşi şi reprezenta victoria nevoilor tinereţii în faţa unor tradiţii depășite.  Evadarea din cuplul conjugal aducea în viaţa “păcătosului” pasiunea după care tânjea în fanteziile sale, la care se adăuga „condimentul”: puţină vulgaritate şi chiar perversiune. Perioada premodernă a justificat adulterul prin lipsa dragostei şi a satisfacţiei sexuale, lipsuri generalizate pentru aproape toate cuplurile. Don Juan sau Cassanova au apărut tocmai din dorinţa transformării iluziei în realitate.

Secole de-a rândul în ochii opiniei publice  conta doar statutul de persoană căsătorită. Calitatea vieţii conjugale conta prea puţin. Părintele singur sau celibatarul erau etichetaţi drept devianţi pentru că indivizii trăiau mai mult pentru societate şi mai puţin pentru ei, o viaţă plină de regrete şi frustrări. 

Nefericirea conjugală era atât de mare încât riscurile adulterului păreau mai uşor de asumat. Totuşi, o relaţie adulterină dezvăluită aducea consecinţe care vizau iremediabil protagoniştii, mai ales pe femeia implicată în relaţie. Un potenţial divorţ compromitea serios şansele unui nou mariaj.

Astăzi, deşi lucrurile s-au transformat fundamental în ceea ce priveşte căsătoria, relaţiile în afara căsătoriei cunosc o înflorire fără precedent. Adulterul contemporan are o forţă nebănuită, deşi cauzele care îl susţin sunt altele.

Oamenii se căsătoresc astăzi câd vor şi cu cine vor. Pentru că la baza mariajului stau de obicei iubirea şi satisfacţia reciprocă, adulterul pare lipsit de sens. Schimbarea mentalităţii în ceea ce priveşte divorţul face de asemene ilogică aventura extraconjugală. Oamenii intră şi ies din parteneriate succesive fără teama de altădată că vor fi blamaţi de societate. Şi totuși...


Lector dr. Onelia Pescaru- psihoterapeut