Alegerea unui partener care seamănă cu  părintele care a fost sursa suferinţei...

 

Disputele sexuale sunt rareori ceea ce par a fi. Ele reflectă deseori probleme relaționale mai profunde, care nu au nici o legătură cu sexul. Disputele aprinse pe motive sexuale sunt alimentate de răni emoţionale profunde, cu rădăcinile în copilărie, şi necesită investigaţii şi tratament de specialitate.

 

Inconştientul apelează la modalităţi ineficiente de a vindeca traumele psihologice, repetând, alături de partener, evenimente nefericite din trecut în speranţa de a obţine un rezultat mai bun acum decât atunci.

 

Prima modalitate de a re-crea traumele timpurii constă în alegerea unui partener care seamănă cu acel părinte care a fost sursa suferinţei. Şi cel mai iubitor părinte poate face greşeli neintenţionat şi chiar îşi poate traumatiza copilul. Psihologii numesc această alegere “pregătirea scenei”. Inconştientul repune în scenă traumele din copilărie alături de o persoană care simbolizează părintele care a traumatizat, încercând să schimbe finalul , să genereze un final fericit. Totuşi, atunci când alegem parteneri care seamănă cu părinţii descoperim curând că aceşti parteneri sunt incapabili să ofere ceea ce avem nevoie în plan emoţional, tocmai pentru că sunt limitaţi în aceleaşi privinţe în care erau şi părinţii. Al doilea motiv pentru care tentativele de vindecare eşuează este acela că adoptăm, cu partenerii noştri, aceleaşi strategii aplicate cândva cu părinţii. Urmarea o reprezintă frustrarea şi furia!

 

Intensitatea conflictului reprezintă un alt semn că, dincolo de aparenţă, se află alte probleme nerezolvate, mult mai profunde. Când intervine o criză în cuplu, mintea asociază incidentul cu evenimente traumatice cu mare încărcătură emoţională, din copilărie. De aceea descărcările emoţionale sunt atât de puternice, deşi evenimentul nu justifică o reacţie atât de explozivă. Asocierile se produc fără ca protagoniştii să fie conştienţi de ele.

 

 

Atracția către persoane “cu probleme”

 

Un caz aparte îl reprezintă relaţiile cu persoane “cu probleme”, relaţii nefericite, pentru care există atracţii irezistibile. Cu cât e mai greu să te desprinzi dintr-o relaţie nefericită, cu atât această relaţie înglobează, se pare, mai multe elemente ale “luptei” din copilărie. Motivul ar fi acela că persoana care trăieşte această relaţie, prinsă în acest vârtej încearcă să învingă sentimente vechi din copilărie: teama, frustrarea, mânia, iar despărţirea de partener reprezintă abandonarea ocaziei de a-şi găsi liniştea şi de a îndrepta răul care i s-a făcut. Acest tip de încărcătură emoţională- scânteile, combinaţiile chimice şi dorinţa arzătoare de a fi cu acel partener şi de a face relaţia să meargă- nu este prezent în acelaşi grad în relaţiile normale, satisfăcătoare, pentru că nu întruchipează toate posibilităţile de a încheia vechile conturi şi de a ieși deasupra a ceea ce a fost cândva copleşitor. Tocmai această posibilitate de a îndrepta vechiul rău şi de a câştiga dragostea pierdută şi de a cuceri acceptarea refuzată în copilărie constituie cauza chimică inconştientă care determină îndrăgostirea. 

 

 

Femeia care seamănă cu mama, bărbatul care seamănă cu tata...

 

Robin Norwood arată în cartea sa “ Femei care iubesc prea mult “( Ed. Amaltea, 2003) că tot acesta este motivul pentru care aşa numitele “ femei care iubesc prea mult” nu sunt interesate de exemplu, de bărbaţii pe care îi întâlnesc şi care reprezintă şansa unor relaţii normale, împlinite. Acest tip de bărbat, afectuos şi înţelegător, nu poate oferi drama, suferinţa sau tensiunea atât de îmbătătoare! El rămâne mereu la categoria amici,. “prea bun pentru mine “spune femeia despre acest tip de bărbat.. O relaţie tensionată şi chinuitoare seamănă cu un dans ale cărui mişcări au fost îndelung exersate...

 

 Cum de găsesc femeile care iubesc prea mult tocmai bărbaţii cu care pot continua modelele de relaţii nesănătoase pe care le-au dezvoltat în copilărie? Cum de găseşte femeia al cărei tată a fost absent emoţional tocmai bărbatul a cărui atenţie se străduieşte continuu să o atragă, fără să izbutească vreodată? Cum de reuşeşte femeia care provine dintr-o familie violentă să se însoţească cu un bărbat care o maltratează? Cum de găseşte femeia care provine dintr-o familie de alcoolici tocmai bărbatul care este sau va deveni curând alcoolic? Cum de găseşte femeia a cărei mamă a depins emoţional de ea tocmai bărbatul neajutorat care are nevoie de sentimentele ei materne? De ce bărbatul neglijat de mamă în copilărie se " aruncă" în brațele unei femei reci și insensibile , refuzând posibile partenere mult mai iubitoare, mult mai atente? De ce se lasă chinuit de o parteneră pusă mereu pe cochetat cu alții? De unde preferința pentru o femeie care aduce multă suferință și atât de puțină fericire? 

 

Răspunsurile au fost deja date: tocmai pentru că vechile conturi nu au fost încheiate. Pentru că femeia învearcă în relația de cuplu să schimbe finalul poveștii nefericite de altădată , pentru a ieși deasupra a ceea ce a fost cândva copleşitor...  Această  posibilitate de a îndrepta vechiul rău şi de a câştiga dragostea pierdută , de a cuceri acceptarea refuzată în copilărie există însă doar în condițiile în care personajul schimbă strategia. Vechea strategie va duce la repetarea vechiului final. 

 

 

Redeschiderea rănilor mai vechi 

 

În suferinţa din iubire se leagă în mod inconştient suferinţele actuale de suferinţele din trecut înregistrate în memoria noastră, cele din urmă accentuându-le pe primele. Adică, situaţia prezentă ne aminteşte o situaţie trăită în copilărie sau în timpul altei poveşti de iubire, iar suferinţele de atunci reapar şi se amestecă cu durerile prezente. Care sunt sentimentele dominante, care ne sfâșie? 

 

Sentimentul de abandon – sentiment pe care copilul din interior nu l-a uitat. Oricât de iubitoare era mama, ea era nevoită să ne părăsească uneori. Fără să vrea, mama ne făcea rău, iar copilul din interior a păstrat urmele acestor dureri. Acest sentiment atroce este o mare problemă pentru toţi oamenii. El este cel care ne face să credem că, dacă partenerul nostru se îndepărtează cât de puţin, are de gând sigur să ne părăsească. Acest lucru ne sperie, ne face chiar să intrăm în panică. 

Interpretăm faptul că partenerul nostru se vede cu altcineva ca pe o ameninţare cu abandonul.

 

Sentimentul de deposedare-  este cel responsabil de impresia că "rivalul "nostru ne ia obiectul afecţiunii şi ne exclude din iubire. Această situaţie este cunoscută încă din vremea iubirii oedipiene ( dragostea fetiței pentru tată, dragostea băiatului pentru mamă...) perioadă în care cunoaştem triunghiul infernal şi aflăm și ce înseamnă gelozia.

 

Sentimentul  de devalorizare. Infidelitatea partenerului este trăită ca un act care ne pune în discuţie valoarea. Astfel, suferinţa are şi o rană narcisică la origine. ”Din moment ce partenerul meu se adresează altei persoane pentru a-şi satisface nevoile afective, sexuale sau intelectuale, înseamnă că eu sunt inferior acestei persoane, deci, inferior în general !" Asemenea comentarii îşi fac apariţia în frământările celui înşelat. Alte capcane în care cad cei înşelaţi sunt ilustrate de gânduri formulate la modul “ ce are el sau ea faţă de mine? cum se poate compara el sau ea cu mine? ” În astfel de capcane cad cel mai uşor cei care nu se iubesc suficient şi care se îndoiesc de ei înşişi. De fapt, propria lor subestimare este cea care îi face atât de vulnerabili. Această atitudine provine din lipsa (relativă sau reală) de iubire şi de apreciere pentru copilul care am fost odată. Cu cât părinţii ne-au apreciat mai puţin, cu atât mai puţină încredere avem în noi. 

 

 

Sexul ca armă

 

Toate aceste sentimente au un numitor comun: FRICA, sub toate formele sale : frica de a nu mai fi iubit, frica de a nu mai fi demn de iubire sau de dorinţă, frica de a fi singur. Frica este cea care dă suferinţei tenta de angoasă, care o face de nesuportat. Tot frica este şi cea care împinge la violenţă, pentru că violenţa nu este altceva decât frică deghizată, iar de la frică la disperare nu este uneori decât un pas. Sau...un gest necugetat! 

 

Multe cupluri aleg să îşi exprime resentimentele în arena sexuală. Cercetările arată că, dintre toate genurile de relaţii umane, cuplul produce cele mai intense reacţii emoţionale, mai ales furie. Furia atrage după sine răzbunarea, scopul ei fiind lovirea partenerului acolo unde îl doare! Iar viaţa sexuală este un punct foarte sensibil! multe femei se folosesc încă de sexualitatea lor ca de o armă, refuzând relaţiile sexuale cu partenerul. În realitate, femeile care apelează la această formă de răzbunare se pedepsesc singure, pentru că răzbunarea atrage răzbunare.

 

Când nu le este satisfăcută nevoia de recunoaştere şi apreciere, bărbaţii își  pierd motivaţia de a oferi partenerelor ceea ce îşi doresc şi caută recunoaşterea în afara căsniciei, de obicei sub forma unei relaţii extraconjugale. Dacă întrebi un bărbat de ce a avut o aventură, în 99% din cazuri răspunsul nu va fi pentru că nu avea suficiente raporturi sexuale cu partenera de acasă, ci pentru că nu se bucura de recunoaştere din partea acesteia. 

 

 

Lector univ. dr. Onelia Pescaru