După mai mult de un sfert de veac de la înlăturarea oficială a regimului comunist, amintirile negre, chinul şi oprimarea din acele vremuri s-au estompat pentru cei ce s-au chinuit în acele vremuri să trăiască decent şi să-şi crească copiii. Mai mult, tineretul obişnuit acum cu condiţiile capitaliste şi cu avantajele oferite de ea ascultă amintirile de înainte de 89 ale părinţilor cu îndoială, nevenindu-le să creadă că a fost posibil aşa ceva.
În ambiţia sa de a deveni independent financiar de statele capitaliste, Nicolae Ceauşescu a făcut tot posibilul să achite, în anii 80 datoria externă a României socialiste. Sacrificiile însă au fost enorme şi pe de-a dreptul inumane. Puţinele alimente prezente până în acea vreme în magazine au dispărut, iar regimul economic a devenit exacerbat. Vitrinele goale ale magazinelor alimentare au devenit un fapt obişnuit, singurele mărfuri disponibile fiind creveţii vietnamezi şi borcanele cu ghiveci (de care nici muncitorii de pe şantiere patriei nu se puteau atinge). Apa caldă devenise un miracol, în timp ce apa rece devenise o adevărată ţintă pentru locuitorii României, aceasta fiind disponibilă doar câteva ore, pe timp de noapte. Lucrul în trei schimburi şi „depăşirea planului cincinal” erau permanente în viaţa cotidiană a românilor, autorităţile comuniste lăudându-se cu o rată a şomajului aproape inexistentă.

Salam, pui tacâm şi Eugenia
În Braşov, după mişcările de protest din 15 noiembrie 1987, condiţiile de trai ale cetăţenilor erau de-a dreptul inumane. Cele două felii de pâine pe zi, acordate locuitorilor pe bază de cartelă, puiul la care  avea dreptul o dată PE AN, goana permanentă după câteva felii de „salam de 44” (lei – n.r.) sau după noul sortiment de pui -  „puiul tacâm” mai bântuie şi acum amintirile celor ce privesc acum tineri cu banane sau orice alte delicatese la dispoziţie. Cozile la „ce-o aduce” erau la ordinea zilei. Coadă la lapte dimineaţa pentru cei cu copii mici, coadă în faţa raionului de carne în speranţa că „aduce ceva”, coadă la buteliile de gaz necesare celor neracordaţi la reţeaua de alimentare cu gaz, coadă la pâine pentru că degeaba aveai cartelă dacă nu aducea marfă la Alimentara.
„Răsfăţul” copiilor din marea majoritate a familiilor din acea vreme se rezuma la celebrele „Eugenii”, clasica gumă de mestecat „Gumela” şi caramelele de 25 lei kilogramul – adevărate pericole pentru dantura celor mici. În apropierea Sărbătorilor de iarnă, părinţii „cu pile” pe la magazine procurau cu mult noroc ciocolată cu alune ungurească şi, mult mai rar, banane verzi care nu mai apucau să se coacă învelite în ziar pe caloriferele reci.

Luxul suprem al românilor: Dacia 1300
Telefonul era un lux şi majoritate abonaţilor erau „cuplaţi”, împărţind aceeaşi linie telefonică cu altcineva, condiţii în care puteau vorbi doar pe rând. În condiţiile în care magazinele nu ofereau nici o alternativă de a cheltui banii, cei mai fericiţi se luptau în numele unor adevărate idealuri ale acelor vremuri: Dacia 1300, covorul persan şi televizorul color. Bunăstarea şi chibzuiala oricărei familii se evalua în numărul de carnete CEC de 5.000 de lei „cu dobândă şi câştiguri în autoturisme”. În numele acestui scop părinţii făceau sacrificii imense, copiii simţind pe pielea lor acest lucru. Pentru covoare persane şi televizoarele color de producţie autohtonă Telecolor, Cromatic şi Elcrom se făceau liste de aşteptare, chiar dacă stăteai cu banii pregătiţi.

Revoluţie culturală cu bancuri politice
Regimul comunist nu neglijase nici „revoluţia culturală a omului de tip nou”. Cele două ore de program tv, erau dominate copios de un telejurnal elogios la adresa „iubitului conducător” şi materiale filmate în întreprinderile socialiste în care tovarăşii oameni ai muncii aduceau laude „strategului de frunte al ţării” raportând depăşirea producţiei planificate şi multe alte fantasmagorii. Cu umorul de care dădeau dovadă, românii din acele vremuri descriau, pe la colţuri, programul singurului post de televiziune din acele vremuri drept „un rahat între două telejurnale”. De departe, emisiunea de care şi acum îşi aduc aminte cu drag românii era „Teleenciclopedia”, poate singurul material televizat nepolitizat. În rest, setea de informaţii a românilor era cât de cât potolită – cu riscul imens de a te trezi în beciurile Securităţii – de emisiunile în limba română al posturilor de radio străine, precum Vocea Americii, Vocea Germaniei sau Europa Liberă, ascultate pe ascuns. În paralel, românii încercau să-şi ridice moralul în cercuri intime cu clasicele şi aproape uitatele, bancuri politice. Că se numea Bulă, Strulă sau Ceauşescu, micile anecdote aveau un corespondent în societate şi erau savurate chiar cu frica că a doua zi vor fi săltaţi de Miliţie şi duşi la beci.
Librăriile şi celebrele „Casa Cărţilor” nu ofereau mai nimic în materie de cultură scrisă. Cărţile „bune”, atunci când nu erau date „pe sub mână”, erau vândute condiţionat, împreună cu „capodopere” precum: „Tăiem porcul, cum îl preparăm”, „Să învăţăm să ţesem” şi „Pusul murăturilor poate deveni o artă”.

Cenzura şi „şopârlele” de Revelion
Moş Crăciun nu exista, acesta fiind înlocuit an de an, de Revelion cu venirea lui Moş Gerilă. Cine nu-şi aminteşte cu plăcere totuşi de micile picături de speranţă pe care actori precum Toma Caragiu, Stela Popescu, Octavian Cotescu sau Amza Pellea le strecurau în scheciurile din programul din noaptea de Revelion? Erau singurele „şopârle” care scăpau în ciuda organelor de cenzură care hăcuiau efectiv orice text scris, orice emisiune, orice carte tipărită, orice ziar sau revistă, dar şi orice scenariu de film, de teatru sau de revistă. Proverbială este pentru românii din acele vremuri celebra greşeală a maestrului Amza Pellea care, într-un monolog cu olteni a folosit din greşeală sau voit sintagma „Leana din capu' statului” în loc de “Leana din capu' satului” ce ducea cu gândul la Elena Ceauşescu. Orice scăpare mai mult sau mai puţin subversivă a artiştilor, scăpată de cenzură era pur şi simplu savurată de români, constituind motive de şuşoteală pe la obişnuitele cozi de a doua zi.
Poate câteodată, dincolo de internet şi televiziune prin satelit membrii generaţiilor de după 1989 ar putea să tragă învăţăminte şi din povestirile celor ce au trăit acele vremuri, au luptat pentru supravieţuire şi au şi reuşit.