Mihai Covaliu, D’Artagnan de România

Povestea de viaţă a sportivului Mihai Covaliu a fost  prezentată în cadrul emisiunii "Brasoveni pentru brasoveni" de la MIX2TV. Emisiunea ,,Braşoveni pentru braşoveni”  este difuzată pe MIX2TV- vineri – 20:30 şi 22:30, sâmbătă – 19:30 şi duminică – 08:30, 14:00 şi 20:00. Emisiunea poate fi urmărită şi pe internet la adresawww.mixtvbrasov.ro.

A fost odată ca... niciodată! Că, de n-ar fi, nu s-ar povesti! A fost ca un braşovean de 22 de ani să arate jurnaliştilor străini prezenţi la Sidney, la olimpiada din îndepărtata Australie, oraşul lui natal pe harta lumii. Sigur, unii aveau dificultăţi să localizeze chiar România... Tânărul campion olimpic zâmbea însă cu mulţumire. De unde a apărut, se întreba lumea? În 2005, la Leipzig, nimeni nu mai întreba de unde răsărise campionul mondial. An de an şi medalie după medalie, tânărul d’Artagnan de Braşov îşi şlefuise drumul spre glorie şi de acum, spre nemurire! În fapt, aici, la poalele Tâmpei, mai crescuseră campioni ai sabiei care aveau a ne face numele vestit în lume! Şi aveau să mai crească. Copii frumoşi şi dârji, copii harnici şi serioşi care transformau visul în legendă!”.

Braşoveanului Mihai Covaliu i se spune „regele sabiei” pentru că nu a ratat niciun titlu, fie el olimpic, mondial sau european. La care se adaugă salba de medalii de argint şi bronz. Este cel mai premiat sabrer român din toate timpurile.

Mihai Covaliu, alături de alţi câţiva sportivi români, au fost incluşi de Federaţia Internaţională de Scrimă în topul celor mai buni 100 de scrimeri ai tuturor timpurilor.
La început a fost atras de fotbal. La 7 ani a intrat în trupa de pitici de FC Braşov, dar de la 9 ani, când a intrat pentru prima oară într-o sală de scrimă, nu a mai părăsit planşa. Era în clasa a treia la Şcoala generală 19, când a avut loc o selecţie pentru clubul Tractorul. La selecţie s-a umplut curtea de copii să fie cavaleri şi să se dueleze pentru onoare A dat norme de control şi a început joaca.
A primit sabia după 6 luni, până atunci alerga, juca fotbal, etc. A rezistat pentru că avea câteva calităţi care îl calificau pentru acest sport. Era agil, avea viteză şi era flexibil şi a fost trecut la sabie. Cei foarte înalţi au trecut la spadă, iar la floretă, fetele.
Perseverenţa dă roade. Nu a câştigat la primul concurs, dar s-a ambiţionat şi a continuat. Scrima te învaţă să nu abandonezi, să continui şi după ce ai căzut. În clasa a III-a copilul nu-şi realizează nici talentul şi nici potenţialul. Doar ochiul ager al antrenorului intuieşte în puştiul neastâmpărat, cu ochi limpezi, campionul pitit în destin şi în gene. El ştie să-l atragă prin joc şi, pe nesimţite, aproape, să transforme joaca în muncă şi pasiunea în dăruire şi distracţia în sacrificiu. Micuţul intră în carusel şi începe a se învârti... Trec anii şi... nu te mai poţi întoarce din drum. Poate copilul ori junele mai au clipe de slăbiciune. Sunt acele momente în care îi vezi pe cei de vârsta ta cum bat mingea, fără de griji, în timp ce tu, înghesuit între orele de antrenament şi cele de şcoală, îţi înghiţi lacrimile de furie pentru că nici măcar nu ai câştigat la ultimul concurs. La ce bun să laşi mereu la o parte bucuriile unor vremuri care, zice toată lumea, nu se mai întorc niciodată? Cine îţi poate garanta că tu eşti unul dintre cei mulţi chemaţi care vor fi şi... aleşi ? Nimeni ! Şi nimic! Şi totuşi...
Sprijin major în familie. Familia i-a fost alături permanent şi nu l-a lăsat să abandoneze atunci când credea că nu mai poate continua cu scrima. Părinţii l-au susţinut, mai ales mama îi spunea când îi era mai greu – nu abandona, ai început ceva, continuă. Acum părinţii sunt foarte fericiţi şi mândri de el – e un om împlinit, cu carieră şi cu copiii. La fel e şi fratele lui. De altfel, şi Alin, cu un an şi două luni mai mic decât Mihai, a făcut scrimă. De câteva ori au fost şi adversari în concursuri. Dar au evoluat şi în aceeaşi echipă. Alin ­Covaliu a evoluat ca sportiv profesionist până în 2002. Antrenamentele la scrimă nu sunt foarte dure şi nici prea lungi. De aceea, Mihai a reuşit să termine cu bine liceul şi apoi Facultatea de Educaţie fizică şi Sport. Totul se face în joacă, la început. Aşa face şi el acum şi la lotul naţional. Niciodată nu trebuie să uiţi să fii copil. Când era o competiţie importantă, însă, trebuia muncit intens.
Mihai Covaliu vrea să fie foarte bun în tot ceea ce face, de aceea, doreşte să-şi de­săvârşească studiile printr-un doctorat, la care lucrează acum. E nevoie să înveţi mereu ca să evoluezi. Şi de la antrenorii săi a învăţat tot ce a crezut că i se potriveşte. Îşi aduce aminte de antrenorii lui şi de la fiecare a luat ce-i mai bun. A încercat ca atitudinile care nu-i plăceau ale unor antrenori să nu fie preluate şi de el. Odată a vrut să renunţe din cauza unei metode care nu-i plăcea. A văzut afară că nu se ţipă la copil, trebuie să-l respecte.
Campionul-antrenor. Ajuns antrenor la o vârstă la care puţini îi creditau cu şanse nouă provocare, Mihai Covaliu nu a uitat nimic din ceea ce lăsase în urmă.
Ştie că un copil rămâne copil chiar dacă munceşte aprig pentru performanţă. Ştie că antrenorul şlefuieşte trup şi măiestrie, dar că dacă nu şlefuieşte şi suflet, totul se poate nărui peste noapte. Că, de-seori, între doi sportivi, la fel de talentaţi şi la fel de antrenaţi, diferenţa o face tăria psihicului la ora H. Ora la care săbiile scânteiază, aşa cum o făceau cu secole în urmă, încrucişându-se întru onoare, întru dreptate, întru apărare, întru victorie! Iar rănile înfrângerii, chiar dacă nu mai sângerează ca pe vremea bătrânului romantic d’Artagnan, pot sfâşia o viaţă clădită pe muncă şi speranţă. În timp ce victoriile sunt pilonii solizi ce susţin izbânzile viitorului! Victoriile lui Mihai îi bucură privirile şi sufletul iar amintirea lor îi mângâie ceasurile grele!
Rezultatele pe planşă au venit rând pe rând. Campion olimpic în 2000 la Sydney, aur la Campionatele mondiale şi europene, argint şi bronz la alte competiţii internaţionale. Toate trofeele îi sunt la fel de dragi.
Preţuieşte toate medaliile, fie ele de aur, argint sau bronz. Rezultatele ca antrenor au continuat şi după 2009 – sportivii antrenaţi de el au urcat pe podium la marile competiţii. Anul trecut, a fost ales şi preşedintele Federaţiei Române de scrimă. Numele său devenind un brand, i s-a propus la un moment dat să facă politică. Şi-a dat seama, însă, că nu se regăsea în acel rol şi a refuzat.
Mihai Covaliu este căsătorit, din 2001, cu Irina, fostă componentă a lotului naţional de spadă, şi are doi copii: un băiat, Vlad Gabriel, şi o fetiţă, Amalia Elena. Cei mici fac şi ei sport. Vlad a intrat deja în sala de scrimă, dar îi place şi înotul şi fotbalul. El nu o să insiste pentru scrimă, ce o să vrea copilul.
Şi Amalia Elena este un copil activ. Când ajunge acasă, se joacă mult cu cei mici, datorită cărora uită de toate grijile de la Federaţie sau lot.
Vlad Gabriel. Amalia Elena. Trofeele cele mai strălucitoare. Cele mai frumoase. Şi cele mai dragi. Vlad s-a născut cu o zi înainte ca tatăl să ajungă campion mondial! Iar la Beijing, purta scris pe palme numele celor doi.
Împlinit, Mihai Covaliu merge înainte. Dar... când ai ajuns, atât de tânăr, atât de sus, ce ar putea să urmeze? Titlul mondial cu echipa. Preşedinte al Federaţiei Române de scrimă. Politicii i-a spus, deocamdată, cel puţin, NU.
O viaţă în altă parte? La mare, la soare, într-un loc frumos? A încercat-o şi pe asta, ca sportiv! Şi... tot acasă s-a întors! Acasă, unde creşte mereu alte talente. Acasă unde însă vocile care cântă deja prohodul marilor perfor­man­ţe româneşti sunt tot mai multe. Şi tot mai ascuţite! Acasă, unde, oricât de optimist ai fi, nu poţi să nu observi cum zestrea de medalii strălucitoare a României devine de la un an la altul mai subţire!
Şi totuşi... acasă! Acasă, unde se nasc mereu copii talentaţi care-şi aşteaptă antrenorii să le netezească drumul, să le avânte zborul. La Braşov chiar, în oraşul copilăriei, fostul său coleg şi învăţăcel, Rareş Dumitrescu, alt campion strălucit al urbei de sub Tâmpa, deja a pornit la drum. Şi caută, printre micii şi inimoşii spadasini sportivi, un alt d’Artagnan pentru care să se cânte, în auzul unei lumi întregi, „Deşteaptă-te, române!”
Alături de atleta Gabriela Szabo este implicat în mişcarea „Sport pentru viaţă”, prin care vor să transmită părinţilor ideea de a-şi trimite copiii să facă mişcare. Crede că sportul înseamnă, pe lângă sănătate, şi educaţie.
Şi pentru Braşov are proiecte importante. Vrea să re­înfiinţeze o secţie olimpică pentru fete. La clubul Dinamo, fostul elev al lui Covaliu, campionul Rareş Dumitrescu, a început deja pregătirile cu micuţii care vor să ajungă scrimeri de elită. Patriotismul nu este un cuvânt gol pentru Mihai Covaliu. Spune că prin tot ce a făcut a învăţat să-şi iubească ţara şi nu regretă că a rămas în România.