Hiperactivitatea este o problemă asupra căreia specialiştii îşi îndreaptă tot mai mult atenţia şi pe care o întâlnim frecvent în mediul educaţional, încă de la vârsta preşcolară. 
 
          Ultimii ani au fost grăitori cu privire la tipul de copil cu dificultăţi de comportament, care deranjează atât familia cât şi pe cei din jurul său. 
 
          Dinainte de a se naşte copilul, sădim imaginea ideală a copilului sănătos, activ, explorator şi curios de mediul înconjurător, sociabil. Putem observa dacă un copil urmează să fie tăcut sau vorbăreţ încă din stadiul de bebeluş. Părinţii trebuie ajutaţi să înţeleagă că e important să recunoască cât mai devreme problemele copilului pentru a putea preveni, interveni. Strategiile de intervenţie terapeutică şi abordare educaţională dintre părinţi şi educatoare pot oferi soluţii şi pot recupera prin continuitate în acţiunea demersurilor dintre familie – specialist – educator.
 
          Există trei modalităţi de manifestare a acestei tulburări: inatenție, hiperactivitate şi  impulsivitate, putând surveni şi în formă combinată.
 
          Părintii trebuie să înveţe să-şi ajute copilul. 
 
          Astfel că, domeniile problematice ale copilului cu deficit de atenţie, impulsivitate şi hiperactivitate sunt: 
 În plan comportamental: atât copiii cât şi adolescenţii, se caracterizează prin lipsa oboselii, însă reuşesc să-i obosească pe cei din jur, nu pot sta pe loc nicio perioadă scurtă de timp, vorbesc foarte mult şi nu acceptă amânarea.
 În relaţiile sociale aceştia au dificultăţi în a-şi face prieteni, în a respecta regulile sociale sau limitele impuse, sunt agresivi, dominanţi, ceea ce-i face să fie neagreați. 
 
          Dificultătile la nivelul intelectual se manifestă printr-o concentrare dificilă, uită repede, le este greu să anticipeze consecinţele acţiunilor, sunt la fel de inteligenţi, capabili ca ceilalţi copii, dar nu ştiu cum să utilizeze resursele de care dispun, se plictisesc foarte repede. Dificultăţile pe care le întâmpina copiii la nivel emoţional sunt datorate lipsei controlului emoţional; dacă aceştia se înfurie nu ştiu cum să se liniştească, să reacţioneze la primul impuls, emoţiile lor sunt extrem de fluctuante, trec rapid de la tristeţe la exaltare şi invers; pot fi prietenoşi, iar în următorul moment să devină ostili, au o toleranţă redusă la frustrare şi pot avea crize de nervi; dezvoltă sentimente de inferioritate, sunt învinovăţiţi de părinţi, educatori, prieteni, provoacă haos, dezordine, sunt ameninţaţi şi apoi li se retrage afecţiunea.
 Dificultăţi la nivel fizic: îi caracterizează toleranţa mare la durere combinată cu asumarea unor riscuri extreme care pot constitui un pericol pentru integritatea fizică. 
 
           Tratarea necesită o abordare multidisciplinară între părinţi, educator, medic pediatru, psihiatrul, psiholog.
 Totodată, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: crearea unui climat favorabil, de înţelegere, acceptare şi încurajare, în familie să existe armonie între părinţi, cadru familial liniştit, cu activități casnice intense în care copilul este implicat iar comunicarea între membrii familiei trebuie să fie constantă.
 
           Stabilirea şi negocierea unor valori şi reguli în consiliul de familie bazate pe: răbdare, seriozitate, confidenţialitate, sinceritate, punctualitate, dreptul la propria părere. 
 Susţinerea cea mai eficientă presupune un efort de colaborare strânsă între părinţi şi educatori. 
 
           Numai bine, spor în toate!
 
Camelia Bolocan, psiholog-psihoterapeut adlerian, autonom
Specialist în psihoterapie şi consiliere psihologică pentru copii, adolescenţi şi părinţi
Telefon - 0745.356.801
psihologterapeutbv@gmail.com