Totul a început ca o poveste, cu un ţipăt de prunc...

          Dacă printr-un ţipăt o viaţă ia naştere, se poate înţelege că ţipătul este însăşi viaţa…

          Dar cel care nu ţipă la naştere, va trăi mai intens în sinele său, mai putin gălăgios?

          Vorbim aici de intensităţi ale vieţii, ceea ce este vizibil.

          Vorbind de reacţii, nu putem spune că ele vin din liberul arbitru, deşi pare ilogic. Încerc să-mi amintesc un moment când am luat o decizie care nu era acceptată de societate, sau aprobată de familie.  Vă întreb, cum ar trebui să trăim: în armonie cu noi sau în armonie cu lumea? Putem noi decide ce valori ale societăţii în care trăim să acceptăm, sau trăim într-o lume încorsetată, plină de prejudecăţi, în care democraţia este doar o simplă idee care are la baza concepţii idealiste? Cum să trăim cu conştiinţa liberă dacă nu suntem liberi, cum să visăm la un zbor de uliu dacă noi suntem crescuţi de găini?

La cei 37 ani trăiesc intens, dar fără prea mare gălăgie, deoarece evenimentele, oamenii, mă marchează negativ prin larma pe care o fac. Mi-am popus ca scop să nu mă las dusă de val, deci să nu mă îngrijorez, ci să mă pregătesc pas cu pas, să evit să mă las sedusă de frumuseţile lumeşti, să încerc să fiu la un nivel superior prin a mă concentra pe propria valoare spirituală, a-mi păstra şi dezvolta aura sinelui cu care de altfel toţi ne naştem, dar cei mulţi nu ştiu de ea sau au alte priorităţi. Îmi hrănesc ideea că toate sunt limitate în timp şi spaţiu, că lucrurile şi oamenii au o viaţă, un ciclu, o evoluţie, o involuţie şi în fine o moarte.

Am înţeles foarte clar că ne facem iluzii, alergăm, agonisim, dar de ce nu putem să vedem esenţa acestei vieţi, să  fim realişti? Suntem naivi, visători. Ne imaginăm că cei veniţi după noi ne vor ridica statui, vor plânge în amintirea noastră, ne vor regreta; spun asta pentru că oamenii nu se limitează la cele necesare traiului lor ci agonisesc  mult mai mult decît au nevoie, pentru cei ce vor veni. Asta exprimă faptul că suntem egoişti, că tot ce facem este cu un scop bine direcţionat către urmaşii noştrii, pentru ca aceştia să vorbească frumos despre noi, să fim daţi ca exemplu, ca modele de viaţă, regretaţi amarnic după moarte.

          N-ar fi mai bine dacă ne-am limita la o viaţă decentă, simpla, iar energia ramasă să fie canalizată către partea superioara a ceea ce este omul, adică spre suflet; să ne îngrijim de el ca de un copil care are nevoie de educaţie, de grijă permanentă, de atenţie, de creştere? N-ar fi mai bine să ne gîndim la măsura lucrului, gîndului, faptei, cuvîntului  care pare să nu mai aibă măsură? 

          Nu vreau să ne întristăm vorbind de lipsuri, de neajunsuri de orice fel, dar mă îngrijorează lumea în care trăiesc, gîndul, gura omului contemporan care nu mai are frâu, nu mai suntem noi stăpânii propriei vieţi, ci doar a dorinţelor noastre nechibzuite.

          Mi-ar plăcea să mă intersectez cu un suflet. Nouă, femeilor ni se întîmplă acest lucru atunci cînd dăm naştere unui prunc, cînd punem suflet din sufletul nostru în acea creatură. Oare putem alege, influenţa ce anume să conţină? ce „ingrediente” să aibă acea fiinţă cu privire la suflet? Ce componente din sufletul nostru le transmitem, le perpetuăm? Sau acest lucru este influenţat de pura întîmplare, mai apoi de experienţele de viaţă, de mediu şi de cei din societatea în care trăim?

O săptămână contemplativă vă doresc!  

 

Camelia Bolocan, psiholog-psihoterapeut adlerian, autonom

Specialist în psihoterapie şi consiliere psihologică pentru copii, adolescenţi şi părinţi

Telefon - 0745.356.801

psihologterapeutbv@gmail.com