Sari la conținut
traditii-brasovene-ignatul

Divinitatea Calendarului popular legată de cultul focului şi al soarelui care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Ignatie Teofanul (din 20 decembrie) din Calendarul ortodox este numită Ignat.

Sacrificiul porcului, substitut preistoric al spiritului grâului şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (lat. Ignis – foc), sunt practici preistorice care supravieţuiesc în majoritatea zonelor etnografice româneşti.
Credinţele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la prevestirea morţii violente, prinderea şi înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele şi jupuirea pielii pentru opinci, pârlirea şi ciopârţirea corpului, grăsimea folosită la farmece, descântece şi prepararea unor leacuri, alimentele rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formule magice etc. sunt relicve ale sacrificiului, prin substituţie, ale zeului care moare şi renaşte anual la solstiţiul de iarnă, împreună cu timpul.
Porcul, datorită prolificităţii ridicate (10-18 purcei la o singură fătare) şi gestaţiei scurte (trei luni, trei săptămâni şi trei zile) a fost comparat cu spicul de grâu. În Antichitate el era asociat cu divinităţile vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos.
Tăierea porcului. Scos din coteţ la primele ore ale dimineţii, porcul se aşează pe un braţ de paie, într-un loc mai ferit. Se înjunghie, se lasă să se scurgă sângele, care altădată era strâns şi folosit la prepararea „sângeretelui”, apoi se aşează pe burtă pe un pat din lemn de foc peste care se pun paie. Un smoc de paie se pune şi în gura porcului. Apoi se pun snopi de paie de grâu sau de secară pe tot corpul porcului, se dă foc paielor şi, cu o bucată de lemn, sunt dirijate paiele în flăcări, în aşa fel încât să se pârlească uniform şi să nu ardă şoriciul. După ce a spălat bine porcul, măcelarul îl dă cu saramură „mai tare” (concentrată) pe tot corpul, îi face cruce la cap cu cuţitul şi până îşi mai trage sufletul, se cinsteşte cu ai casei cu un păhărel de ţuică fiartă. După ce s-a desfăcut, porcul se aşează într-o troacă la sărat: mai întâi se pune slănina şi i se dă sare. Se zice că slănina îşi ia sare cât îi trebuie. Apoi se pun oasele şi la urmă carnea (muşchii şi peciile), se dă sare, se duce troaca în cămară sau în pivniţă şi se lasă o săptămână să ia sare. Dacă e mai cald afară, nu se lasă mai mult de trei zile. După ce şi-au luat sare, carnea, slănina şi oasele se pun la fum.
Porcul în Legendele faunei. După ce Dumnezeu a făcut pe rând toate lighioanele, le-a adunat înaintea sfântului divan şi i-a spus fiecăreia soarta ce o are pe lume. A spus calului că va ajuta pe om, că va fi călărit de om, va fi îmbrăcat în zale şi va fi bătut şi mângâiat de el. Şi aşa cu fiecare lighioană în parte. Tuturor Dumnezeu le-a arătat, cu mare chibzuială, rostul lor în lume. La toată această rânduială, fiecare vietate se supuse fără cârtire, căci cine ar fi cutezat să stea împotriva lui Dumnezeu Sfântul? Numai porcul, săracul, grohăia a nemulţumire întruna, ca o tobă spartă. Când îl ajunsese şi pe el rândul şi când a auzit şi el ce soartă are, începu şi mai puternic să grohăiască. Dumnezeu, drept pedeapsă pentru lipsa de ruşine şi omenie, l-a sorocit ca să grohăie toată viaţa lui ca un nemulţumit. Şi ceea ce i-a lipsit, adică ruşinea, s-o caute veşnic în pământ. De aceea, porcul mereu grohăie, fie sătul, fie flămând şi scurmă pământul căutând ceea ce îi lipseşte, adică ruşinea...

Comentarii

Ultimă oră