Decembrie, ultima lună a anului, îi găsea pe locuitorii satului pregătindu-se, prin punerea în practică a unor obiceiuri şi ritualuri străvechi, să îngroape timpul obosit care murea la sfârşitul perioadei şi să întâmpine timpul cel nou.
Era perioada când muncile agricole se încheiaseră, viaţa economică a satului era mai puţin intensă, iar manifestările spirituale se amplificau, purtându-i pe toţi cei ai satului într-un timp al sărbătorii. Acesta începea la Crăciun, odată cu vremea colindelor, când grupurile de copii şi ceata de feciori mergeau din casă în casă vestind naşterea Domnului şi se încheia la Sfântul Ioan, când feciorii din ceată umblau cu „zăuritul” pe la casele celor care purtau numele de Ion. Momentul de vârf al acestei perioade este noaptea Anului Nou, hotarul dintre timpul vechi şi cel nou, vremea propice pentru ritualurile de renovare a timpului şi pentru practicile cu caracter divinatoriu.
În această noapte toată suflarea satului fremăta, nimeni nu dormea, căci „cel ce doarme în noaptea asta va hi leneş tot anu’”. Fiecare, de la cei mai tineri până la cei mai bătrâni puneau în practică un obicei sau un ritual fie pentru a afla care va fi soarta omului sau mersul timpului în anul care urma să înceapă, fie pentru a influenţa evenimentele viitoare legate de fertilitatea pământului sau de bogăţia recoltelor. Copiii mergeau cu „Pluguşorul”, urare al cărei text magic are o puternică valoare augurală, fetele încercau să îşi afle ursitul, iar bătrânii făceau predicţii meteorologice, cu ajutorul calendarelor de ceapă.
În satul Fântâna (Hoghiz), în noaptea de Anul Nou se aud puşcături, iar în vârful dealului, seara feciorii aprind un foc mare, îl păzesc, dansează şi cântă în jurul lui, având loc ceremonia de îngropare a anului.
La cumpăna dintre ani, bătrânii erau cei care încercau să afle, prin calendarul de ceapă, care urma să fie vremea în fiecare lună a noului an.
Ceapa, această plantă legumicolă cu formă de bulb şi cu învelişuri care se suprapun neducând la nici un sâmbure are multiple valorificări simbolice: în filosofia indiană este simbol al structuralităţii eului, la egipteni avea funcţie apotropaică, iar la români, se păstrează urmele unui cult al cepei manifestat în virtuţile ei medicinale şi în prezenţa ei în prezicerea timpului.
Alte ritualuri cu caracter oracular erau puse în practică în noaptea dintre ani de fetele de măritat. Ele puteau să afle acum din ce parte a satului vor veni peţitorii sau care vor fi trăsăturile fizice ale celui care le era sortit. În Sâmbăta de Sus exista obiceiul de a afla în ce parte a satului se vor mărita.
Chiar şi în noaptea dintre ani, fetele se adunau în şezătoare, de data asta nu pentru a-şi arăta iscusinţa la tors şi la ţesut, ci pentru a afla tot ce puteau despre cel care le era hărăzit.
O practică întâlnită atât în Ţara Făgăraşului, cât şi în zona Rupea era cea a întorsului blidelor. „Să punea pe masă cărbune, sare, pâne, câte-un inel frumos, un ac şi puneau căniţe pe fiecare şi le punea pe masă şi să nu te uiţi şi le amesteca şi să te apuci să tragi … Si ce găseai sub caniţă … Dacă găseai cărbune zâce că îţi iei unu’ brunet, negru, dacă era un inel frumos, inelu’ zâcea că te cununi, pâine un fecior bogat, ac un fecior frumos, sare – sărac.” Avea loc, de fapt un transfer al atributelor obiectelor ascunse sub căni asupra situaţiei materiale şi aspectului fizic al ursitului.
O altă metoda de a afla care vor fi trăsăturile celui care le-a fost hărăzit era număratul parilor. Parul, element al instrumentarului divinator este, în cazul acesta, cel după a cărui formă se făceau predicţii asupra aspectului fizic al ursitului.
