În funcţie de recuzita folosită în timpul colindului, Cetele de feciori se împart în trei categorii: Cete de feciori cu turcă (Părău, Veneţia, Comăna, Şinca Nouă, Cuciulata), Cete de feciori cu steag (Dumbrăviţa, Drăguş, Bucium, Şercăiţa, Ohaba, Iaşi) şi Cete de feciori cu bâtă (Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Lisa).
Turca. Acest obicei străvechi, precreştin îşi are originea în mituri şi legende de circulaţie universală; originea ipotetică a acestei măşti o regăsim în reprezentarea unor divinităţi precreştine legate de riturile de fertilititate. Legendele spun că acest animal fabulos nu a primit binecuvântarea şi salvarea cu arca lui Noe. De aceea, spune tradiţia, la vreme de solstiţiu, Turca trebuie jucată, ostenită până la moarte, ea reprezentând sfârşitul unui ciclu calendaristic şi renaşterea altuia, cu soare şi lumină. Pe de altă parte, ea simbolizează încleştarea dintre necredinţă şi triumful credinţei creştine, pe care-l invocă toate colindele rostite de Cetele de feciori, din casă în casă.
Rolul zeiţei preistorice în ipostaza zoomorfă este interpretat la Crăciun şi la Anul Nou de feciorul cetei de colindători care îmbracă o mască bovină numită turcă (în alte zone etnografice se regăseşte ca Boură, Cerb, Capră, Brezaie). Turca se naşte simbolic la confecţionarea măştii cu acelaşi nume, petrece şi se desfată împreună cu ceata de feciori, anturajul său divin, şi apoi moare simbolic, lovită cu ciomagul, împuşcată sau înecată, pentru a renaşte împreună cu timpul cu care se confundă, anul calendaristic.
Masca turcii se compune din cap, corp şi băţ (picior) care o sprijnă pe pământ. Capul are două coarne de bovină împodobită cu panglici, bete, clopoţei, flori artificiale, un bot nedefinit de animal (lup, cal, iepure, capră) din lemn pe care cel care îmbracă masca îl deschide şi îl închide, clămpănind ca o barză. Corpul turcii este confecţionat dintr-o faţă de masă, cusută ca un sac, pe care sunt prinse panglici şi basmale colorate, smocuri din piele de iepure sau fulgi de pasăre şi o coadă în spate.
Ca personaj divin, turca îşi respectă statutul: acţionează independent de membrii Cetei de feciori, nu se supune ordinelor vătafului, se amuză speriind femeile şi copii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi care se apropie de colindători, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine. Turcaşul, feciorul care îmbracă masca, nu are voie să vorbească, mărind misterul care pluteşte în jurul său. Incompatibilă cu creştinismul, turca nu-i însoţeşte pe membrii cetei când merg la biserică înainte de colindat să fie binecuvântaţi sau la casa preotului cu colindatul propriu-zis. Înainte de a muri, turca joacă solitară, în centrul satului, un dans fără egal, numit Jocul cel Mare.
Moartea simulată a turcii, urmată de scenariul înmormântării şi ospăţul feciorilor, sunt urme ale sacrificiului regelui Saturnaliilor practicat în sud-estul Europei cu 15 secole în urmă.
Steagul. Este confecţionat de feciori dintr-un băţ de 1-2 m, înfăşurat în bete şi înfrumuseţat în vârf cu basmale colorate şi panglici împrumutate de la fete, cu flori artificiale, rămurele de brad şi de iederă, clopoţei. Asemănător steagului de nuntă, steagul este purtat de un fecior numit stegar, care merge întotdeauna înaintea cetei şi este jucat, pe rând, de toţi feciorii, începând cu vătaful. La gazda feciorilor era ţinut în podul casei sau la poartă într-o prăjină foarte înaltă. Cetele de feciori însoţite de masca divină – turcă, nu au steag la colindat. Când ies cu steagul la joc, nu este iertat să-l ia decât vătaful mare sau altul din ceată cu voia vătafului; nu trebuie să ajungă pe mână străină. Dacă se fură steagul, ceata se face de râs şi trebuie să plătească foarte mult ca să-l recupereze.
