Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Ioan Aurel Pop, explică semnificaţia şi etimologia unuia dintre cele mai utilizate cuvinte pe care le folosesc ardelenii: “Servus”:
“Încă din copilărie, românii transilvăneni aud între familiari şi prieteni cuvântul „servus”, ca formulă de salut. Mai mult, în aceeaşi ambianţă a Transilvaniei, oricine poate constata repede că, în forme uşor modificate, acest termen este utilizat şi de maghiari sau de saşi, adică de germanici.
Cuvântul este, fără nici o îndoială, latinesc şi se poate traduce în românește prin „sclav”, cu variantele “şerb” (moştenit în română chiar din latinescul servus, -i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc.
La origine, cuvântul modern „servus” este o elipsă (rest al unei expresii, obţinut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt indispensabile pentru obţinerea sensului dorit) a expresiei “Ego servus tuussum”!, ceea ce vrea să zică „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul „Mă pun la dispoziţia ta!”, „Sunt gata să te slujesc!” etc.
Expresia se folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranţă şi în provinciile Dacia, Moesia, ori alte provincii danubiene), ca formulă de curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) şi ea trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt sclavul cel mai plecat!” sau „Sunt slujitor preaplecat!” ori „Slugă preaumilă!”. Salutul acesta era folosit atunci doar între bărbaţi venind numai dinspre inferior spre superior.
S-a crezut că acest salut provine la noi direct din latină şi că există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice până în epoca modernă.
De la „sclavus” la „ciao”
Nu este așa, fiindcă, la români, prin evoluția firească a limbii, „servus” a devenit “şerb”! O performanţă de acest fel au reuţit – între toate popoarele romanice – numai italienii, prin locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut: „ciao!”, moştenit din vechime din latinescul „sclavus” (sinonim cu „servus”). „Sclavus”, din forma „sclavo”, a ajuns în veneţiană „sciavo”, apoi „sciao” şi, în final, „ciao”.
Însă formula de salut „servus”, care – în mod teoretic ar fi putut fi moştenită, în feluri adaptate, în limbile romanice – s-a pierdut la sfârșitul antichităţii şi nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu. Abia perioada Renaşterii a redescoperit-o dar nu prin popoarele romanice, ci prin nobilii germani.
Moştenire latină, via cultura gemană
Primii au fost absolvenţii de universităţi, care se străduiau să vorbească uneori între ei latineşte sau măcar să schimbe câteva vorbe în limba lui Cicero și Caesar, începând cu salutul.
Nobilii germani – cu precădere cei din statele germane catolice din sud şi mai ales din provinciile austriece – s-au deprins atunci, cu dorinţa de a se purta ca romanii, să se salute cu Servus tuus!, adică „Sunt sluga ta!”. De la ei (de la austrieci şi germani), moda aceasta a trecut repede la nobilii vecini, încât obiceiul a pătruns destul de repede la elitele cehe, slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania), rutene (din vestul Ucrainei).
Cu alte cuvinte, forma aceasta politicoasă de salut din rândul claselor superioare, deşi provine de la romani şi din limba latină, a ajuns la noi prin germani şi prin limba germană. Este de notat faptul că, deşi se găseşte în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană şi în română – „servus”, potrivit voceatransilvaniei.ro.
