Sari la conținut

Slujbă pe ruinele fostei mănăstiri de la Veneţia de Sus

slujba-pe-ruinele-fostei-manastiri-de-la-venetia-de-sus

Pe locul unde în urmă cu aproximativ 255 de ani a existat o frumoasă mănăstire, localnicii din Veneţia de Sus au celebrat 20 de ani de la ridicarea unei troiţe. În acea vreme, troița a fost sființită de preotul Florin Lodroman, fost paroh la Veneţia de Sus, stabilit în prezent la Berlin. Obiceiul local de a se sluji Sfânta Liturghie pe ruinele mănăstirii datează tot de atunci.

Actualul paroh al satului Veneţia de Sus, preotul Laurenţiu Oană a continuat tradiţia locului, iar de anul trecut s-au alăturat manifestării şi credincioşii din Veneţia de Jos, comunitatea soră prin denumire.


   Preotul Florin Lodroman (în prezent ieromonah şi paroh cu numele Clement în capitala Germaniei, la Berlin), fost paroh în satul Veneţia de Sus, este iniţiatorul ridicării troiţei împreună cu un grup de credincioşi din Veneţia de Sus. Tot ei sunt şi cei care urcau anual, din iulie 1997, pe ruinele fostei mănăstiri pentru a săvârşi Sfânta Liturghie. „Veneam cu părintele Florin în căruţe trase de cai sau cu tractoarele şi făceam aici Sfânta Liturghie, iar apoi ne aşezam pe iarbă unde mâncam şi povesteam. Pe noi ne-a atras mereu locul acesta, mai ales că aici nu cresc pomi sau bălării, ba mai sunt şi ani în care nu creşte nici iarba în jurul troiţei”, a spus o femeie din Veneţia de Sus, de 75 de ani.

Actualul paroh al satului, preotul Laurenţiu Oană a continuat tradiţia locului, iar de anul trecut s-au adăugat şi credincioşii din Veneţia de Jos, comunitatea soră prin denumire. „Mi s-a părut foarte interesantă iniţiativa oamenilor şi a preoţilor din Veneţia de Sus şi mi-am dorit să ne înfrăţim comunităţile şi să slujim anual împreună chiar acolo unde cu mulţi ani în urmă se înălţau rugăciuni şi se făceau eforturi imense pentru păstrarea identităţii şi demnităţii româneşti şi ortodoxe. Locul fostei mănăstiri este un prilej de a fi împreună, de a înălţa rugăciuni stăruitoare către Dumnezeu laolaltă, de a ne împărtăşi necazurile şi bucuriile”, a spus părintele Alexandru Socaciu din Veneţia de Jos.


  Ca şi anul trecut, după săvârşirea Sfintei Liturghii şi împărtăşirea credincioşilor, veneţenii, de Sus şi de Jos, au luat parte la o agapă pregătită în cinstea sărbătorii. La finalul Sfintei Liturghii, preoţii şi credincioşii au săvârşit şi un parastas de pomenire pentru ctitorii, slujitorii şi binefăcătorii mănăstirii de la Veneţia de Sus.

Ocazia a fost folosită şi pentru a depăna amintiri legate de fosta mănăstire, unele dintre ele foarte importante. „Am aflat că un învăţător al satului Veneţia de Jos, fost director al şcolii, sibianul Traian Cismaş, a urcat în mai multe vacanţe cu copii din sat pe ruinele fostei mănăstiri încercând să identifice cât mai multe amintiri despre locul şi oamenii care au trecut pe acolo. Aşa se explică de ce mai mulţi localnici deţin lespezi de piatră pictate sau văcăluite. Într-o mică monografie a învăţătorului se aminteşte că după distrugerea ei, veneţenii de Sus au recuperat ce s-a mai putut recupera din ruine şi au construit actuala biserică din Veneţia de Sus, după ce mai înainte era o biserică din scânduri şi bârne”, a mai spus preotul Alexandru Socaciu.

  Cele mai vechi date despre mănăstire, ca şi despre comunitatea veneţenilor, provin dintr-un act de donaţie dat de domnul Munteniei, Vladislav Vlaicu (1364-1372), care dăruia printr-un hrisov, la anul 1372, unei rude cu numele Vlad, mai multe comune, printre care și comuna Veneția de Jos, amintind și de Mănăsirea de la Veneția de Sus. Acest hrisov reprezintă cea mai veche mărturie scrisă despre Veneția (în acel timp o singură comunitate) și mănăsirea de acolo.

Această mănăstire a existat până în anul 1762, când generalul austriac Adolf Bukow, din ordinul împărătesei Maria Tereza, a distrus cu tunurile zidurile bisericii și chiliile. Un monah cu numele Mafteiu a scris o carte cu mâna lui, numită Sbornic, sau Viețile Sfinților, și a donat-o preotului din satul Bogata-Hoghiz, cu numele Vasile, în anul 1730.


   Dintr-o altă monografie a satului Veneţia de Jos, dar şi din poveștile străvechi ale locuitorilor celor două sate omonime, se ştie că mănăstirea a fost un loc de refugiu permanent, indiferent de timpurile şi oamenii care locuiau în aceste locuri. Atunci când tătarii sau alte popoare migratoare jefuiau avuţiile satelor, femeile fugeau la mănăstire unde se rugau să nu fie descoperite. Era un loc greu accesibil, deoarece accesul se făcea cam cinci kilometri printr-o vale, valea Mănăstirii. Doar localnicii ştiau exact cum să ajungă acolo. „Atunci când fetele sau femeile erau urmărite şi descoperite până la mănăstire, ele urcau şi mai sus, pe vârful Gârbova, cam 930 m altitudine, al Munţilor Perşani. Dacă şi aici erau ajunse de hoardele cotropitoare, femeile nu se predau, ci pur şi simplu se aruncau în gol pentru a nu le da ocazia să le pângărească. Sacrificiul lor nu este unul unic în istorie, ci se ştie foarte bine că invadatorii procedau la astfel de practici barbare pentru a supune pe localnici”, a mai spus părintele Alexandru Socaciu.

În zilele noastre, locul pe care s-a aflat Mănăstirea de la Veneție a devenit şi un loc de comemorare a acestor femei, un loc de a le cinsti memoria şi de a fi înălțate rugăciuni pentru sufletele lor.

Comentarii

Ultimă oră