Caragiale a avut o mătuşă în Schei

oda" mătuşilor nu este nouă. La români, a bântuit în toate timpurile, astfel că mulţi nepoţi au tocat temeinic averile "strânse" de mătuşi, nepoţi şi care strigau la toate răspântiile că sunt săraci lipiţi pământului. Aşa îşi începe ziaristul braşovean Dumitru Toma , în urmă cu câţiva ani, un material publicat în ziarul Azi , care redă povestea mătuşii din schei a scriitorului Ion Luca Cragiale.   „Aflat la sfârşitul anului trecut la Budapesta, într-un anticariat, am descoperit un manuscris al unui profesor de la vechea şcoală românească "Andrei Şaguna", în care se prezintă, cu lux de amănunte, cea mai celebră şi bogată mătuşă românească. Este vorba de Mumuloaia, mătuşa din Şcheii Braşovului a celebrului Ion Luca Caragiale. Mătuşa dramaturgului a fost căsătorită cu un bogătaş italian, supus austriac, care a făcut în Bucureşti profitabile afaceri imobiliare, având în proprietate terenurile din zona Universităţii. De asemenea, restaurante şi cofetării, unde "vedetele" erau curcanii umpluţi, răciturile, rasolurile, baclavalele şi îngheţata vieneză. Pentru "relaţii utile", la sugestia Mumuloaei, soţul acesteia a cumpărat şi un club în care se ţineau balurile mascate ale celor "suspuşi", mai ales ale apărătorilor liniştei publice şi ale odraslelor celor bogaţi. "Muiere aprigă, cu un deosebit simţ al afacerilor şi foarte econoamă", aşa cum o caracterizează profesorul de greacă căruia i-a aparţinut manuscrisul găsit la Budapesta, Mumuloaia s-a apucat de afaceri care îi aduceau câştiguri foarte mari. De pildă, la Berlin, avea un hotel, pe care gurile rele din Şcheii Braşovului susţineau că îl folosea şi în alte scopuri decât în cel de a caza drumeţi, fapt pentru care a avut neplăceri cu autorităţile vremii. Mumuloaia a adunat cupoane, obligaţiuni şi rente dintre cele mai rentabile şi sigure, de regulă nemţeşti şi franţuzeşti. De pildă, la moartea sa s-au găsit obligaţiuni germane care valorau de 26 de ori mai mult decât atunci când au fost cumpărate. De asemenea, a mai lăsat urmaşilor foarte multe bilete ipotecare şi nouă mii napoleoni de aur, ascunşi în diferite locuri din casă. La toate acestea s-au mai adăugat "câteva chile de scule (bijuterii- n.n.) din aur, cu smaralde aduse din Franţa, Paris şi Constantinopol, bijuterii ce au întregit colosala moştenire a Mumuloaiei, care a depăşit trei milioane de galbeni.    Moştenirea Mumuloaiei poate constitui tema unui film. Moştenitorii, printre care şi Caragiale, pictorul Constantin Lecca, au declanşat o luptă pe viaţă şi pe moarte, aşa cum menţionează autorul manuscrisului; au avut loc nu mai puţin de 16 procese. La bară au pledat în favoarea unui moştenitor sau a altuia avocaţi celebri ai vremii, cum ar fi, de exemplu, Delavrancea şi Take Ionescu. Caragiale a fost pe punctul de a-şi pierde calitatea de moştenitor, contestându-i-se calitatea de copil legitim, fapt pentru care a fost nevoit să facă unele concesii, astfel că a câştigat o rentă lunară de numai 1.000 de galbeni, sumă care îi permitea să ducă o viaţă mai mult decât decentă. Însă Caragiale era un notoriu cheltuitor, aşa că se simţea sărac, cu toate că, după ce-şi plătea datoriile lunare, dădea prietenilor costisitoare ospeţe, pe care le numea "praznicele Mumuloaiei". "Sărăcia" lui Caragiale nu a durat prea mult, căci s-a dus spre cele veşnice şi o altă mătuşă, Anastasia, sora tatălui său, de la care, de asemenea, a primit o moştenire consistentă.    Manuscrisul "mătuşilor" mai dezvăluie şi faptul că marele dramaturg a dorit să se angajeze ca profesor la Liceul "Andrei Şaguna", dar nu a fost primit, pe motiv că nu avea licenţa luată la Berlin şi Viena, cum era la modă în acele timpuri. Manuscrisul consemnează că Ion Luca Caragiale a vrut să-l "mituiască" pe directorul de atunci al liceului, oferindu-se să susţină financiar, timp de un an, pe copilul acestuia, aflat la studii la Viena. A fost refuzat în mod public, destul de dur, după care a renunţat să mai devină profesor la şcoala braşoveană.” (Dumitru Toma)