Văd peste tot, în media şi pe net, multă uimire faţă de “dovezile incredibile de solidaritate” ale muntenegrenilor, după teribilul accident de duminică. Mai ales fraza asta: “zeci de cetăţeni din capitala muntenegreană stăteau la coadă pentru a dona sânge”, a produs în ţară o emoţie parcă exagerată. Ca şi cînd ar fi ceva cu totul ieşit din comun.
De ce “dovezi incredibile”? Noi n-am fi în stare de asemenea gesturi, într-o situaţie similară? Nu cumva e o stare de normalitate, pe care unii dintre noi n-au “organ” s-o înţeleagă? Cu sau fără legătură cu întîmplarea asta cumplită, alegeţi, încă am în minte imaginile alea scabroase de mai an, cu nişte balabuste purtătoare de fuste creţe care buzunăreau o femeie întinsă în stradă, după un accident petrecut la Craiova, dacă nu mă înşel. Inuman. Ignobil. Jegos.
Am citit şi nişte comentarii de genul “la noi s-ar fi găsit unii care să coboare în prăpastie, să fure de la morţii din autocar”. Poţi să-i contrazici? Îţi vine mai degrabă să te întrebi: sîntem cumva defecţi? Mă rog, ar fi nedrept să generalizez. Sînt convins că mi s-ar aduce pe loc nenumărate dovezi de compasiune şi solidaritate la români. Ştiu. Şi totuşi, insist, de ce să fim miraţi, bulversaţi, şocaţi, de gesturile atît de omeneşti pe care le vedem la verii ăştia ai sîrbilor?
