De ce nu ieşim în stradă, fie anarhic, aşa cum o fac grecii, fie organizat, cum se întîmplă la spanioli? De ce nu protestăm, cînd ne sînt călcate în picioare drepturile? N-am să vă ofer explicaţia aceea rahitică şi ultrafumată cu mămăliga care nu explodează. Sigur, poate fi în discuţie şi firea noastră în general contemplativă şi cel mai adesea băşcălioasă, care ne face să luăm în răspăr tot ce vine de la stăpînire. La un pahar! Dar asta nu explică nici pe departe starea de lehamite generalizată şi lipsa de acţiune. Ce cred eu, într-o ordine aleatorie:
- Frica. Îi auzi pe mulţi spunînd, în discuţii private, că e rău, că trebuie făcut ceva, dar atît. Mai toţi se tem că-şi vor pierde jobul şi lefşoara, cîtă e. Fapt de care profită porceşte şi patronii, dar mai ales directorii de instituţii şi firme de stat, activişti politici. După principiul cinic – nu-ţi convine, pleci. Avem de unde alege.
- Sindicatele. E o glumă proastă să comparăm organizaţiile sindicale de la noi cu marile centrale din vest. Sindicate cît de cît organizate sînt doar la bugetari. Şi acelea măcinate de interese divergente. La privat, cu rare excepţii, sidicatele sînt prohibite. Să mai punem la socoteală şi nesimţirea celor mai mulţi lideri, care au preferat să se îmbogăţească, eventual sărind în barca puterii, oricare a fost ea.
- Societatea civilă. E ceva ce nu există. Cea din anii 90, gen Alianţa Civică, foarte vocală şi, uneori, eficientă, a dispărut. Unii “civici” au îmbătrînit şi s-au “predat”, alţii, majoritatea, s-au lăsat cumpăraţi cu voioşie. Exemple avem, cu duiumul.
- Emigraţia. Să ne gîndim doar că, aşa cum s-a întîmplat cu goana spre America din secolul 19, au plecat în vest (exceptînd leprele) oameni în putere, curajoşi, întreprinzători, tineri calificaţi, aşadar, partea cea mai activă şi mai dinamică a populaţiei. Milioanele de români care s-au stabilit şi muncesc afară nu sînt “doar” 10 la sută (să zicem) din populaţie. Sînt, poate, 50 la sută dintre cei care ar fi fost vîrf de lance într-o ţară “normală”. În orice domeniu.
Poate că de vină sînt toate la un loc. Poate ceva din fiecare. Ce se mai poate face? Aproape nimic, cel puţin în viitorul apropiat. Teamă mi-e că lehamitea de care vorbeam ne face nesimţitori. Şi ne rupe total de ce se întîmplă cu ţara. Să facă ei (politicienii) ce-or vrea, să-şi scoată ochii, noi ne vedem de-ale noastre. Vom supravieţui, cumva. Aşa cum am făcut-o de atîtea ori. Ce-o fi, o fi… de Adrian Teacă
