Cred cu tărie că dacă ar trebui să asociez România unui singur cuvânt din DEX, acela nu poate fi decât: „nesimţire”. Odată pătrunşi în profunzimile cuvântului anterior menţionat, prima senzaţie de care ne lovim este una olfactivă: nesimţirea miroase, pute de a dreptul, îţi mută nasul din loc prin asprimea ei.
Nesimţitul candeşte pestilenţial, de parcă s-ar fi tăvălit în propriul hoit, după care încearcă să te sufoce cu rezultatul. Te urci într-un tren, pute supranatural, în autobuz, în metrou, chiar şi în taxi, oriunde în România, dacă se adună mai mult de doi oameni, pute. Până şi în avion, atunci când sunt „cazaţi” mai mult de doi români, deja pute, pe principiul linguriţei cu apă de canal care strică un întreg butoi cu vin franţuzesc.
Pe lângă duhoarea fizică, mai există, însă, şi mirosul gregar al prostiei, care, îndrăznesc să afirm, constituie şi grosul apocalipsei de miresme cadaverice din România. Putoarea prostiei este dublată, cum altfel, de cea a preacurveniei, ţara noastră fiind, oricum, plină de curve obraznice. Şi nu, curva n-are niciodată de a face cu sexul, ci cu un modus vivendi plin de falsitate.
Acum, pentru ca putoarea să fie totală, acţiunile pe care le generatorul de îmbâcseală trebuie să fie şi ele înconjurate de mirosuri din cele mai odioase. Cel mai bun exemplu este ca pe caniculă, să te apuci să-l dezgropi pe Ceauşescu. Care pute, şi odată cu el, pute trecutul, pute prezentul, pute viitorul şi, mai ales, pute tot poporul!
de Mihai Băra
