În tradiţia românească, 24 februarie este o zi de în care se sărbătoreşte dragostea. Sărbătoarea poartă numele unui personaj mitologic românesc, Dragobetele, fiul Dochiei. Acesta era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. Era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă. În lumea satului românesc, pană la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit pe 24 şi 28 februarie sau pe 1 şi 25 martie, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului "Zile şi mituri". Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi fac cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.
Se spune că nimeni nu trebuie să rămână singur de Dragobete, fiindcă astfel va rămâne singur tot anul. Fetele se străduiesc chiar să atingă mâna unui bărbat străin, deoarece se crede că acest lucru le va face mai drăgăstoase, le va aduce noroc şi perechea potrivită. De asemenea, băieţii şi bărbaţii nu trebuie să le supere în această zi pe mândrele lor, ba mai mult, neapărat trebuie să le sărute, pentru a avea putere, noroc şi sănătate. De aceea se spune: „Dragobetele sărută fetele". Cei care se iubesc trebuie să se sărute în această zi, pentru a nu se despărţi, iar dragostea lor să înflorească. Şi femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
