O flegmă între ochi

Am puţin peste 30 de ani şi, conform tratamentului pe care statul român îl aplică de la o vreme unor conaţionali, mă fac vinovat de un păcat aproape neconform cu calitatea de cetăţean al României: am prea multă şcoală, mi-am permis să nu tinichigeresc şi nici să ospătăresc, iar pentru asta trebuie să plătesc cu vârf şi îndesat. Şcoala nu mi-a plăcut niciodată cu adevărat, însă am realizat repede că reprezintă singura variantă prin care, gândeam eu, voi putea avea o viaţă decentă. Astfel am ajuns angajatul perfect, fără iniţiative antreprenoriale sau de externalizare a serviciilor pe care le prestez, nedorindu-mi decât să fiu lăsat să-mi fac meseria în linişte. Ca angajat perfect, contrar percepţiei populare, plătesc contribuţii la stat pentru toate cele patru locuri de muncă pe care le am.
De fapt, fiindcă am şcoală, fiindcă sunt deştept şi arogant, am înţeles adevăratul motiv pentru care sunt pus la stâlpul infamiei: invidia şi ura patologică de care suferă un personaj al cărui mental de tapiţer sau gaterist nu-i permite să se ridice deasupra propriilor sale limite, iar pentru asta vrea să-i coboare pe toţi la nivelul său. Acest personaj pe care peste cinci milioane de români (da, 5 milioane, o cifră cutremurătoare) s-au repezit să-l mai crediteze cu încă un mandat, după 5 ani în care n-a făcut altceva decât să micţioneze cu un jet plin de vigoare pe orice a poftit, suferă de un intens complex al inferiorităţii în faţa celor care au înţeles ceva din şcoală. Cum el n-a avut niciodată capacitatea intelectuală de a face faţă şcolii, o viaţă întreagă i-a invidiat pe cei care au putut, văzându-i duşmanii săi. Puterea pe care i-au oferit-o pe tavă cele cinci milioane de suverani i-a dat ocazia pe care o aşteaptă de ani buni: aceea de a se răzbuna pe cei mai buni decât el, umilindu-i ore în şir la nişte cozi interminabile, sub ameninţarea unor amenzi devastatoare. Satisfăcut, din uşa cârciumii în care cântă Gigi Gheorghiu, sfătuia poporul să treacă prin criză cu capul sus, după ce tot el i-l retezase. Însă în loc să-i răspundă cu o flegmă între ochi, poporul aplaudă prosternat gestul de solidaritate prin care sinistrul personaj îşi donează salariul „românilor”.  de Mihai Băra