Sari la conținut

Ori sîntem parlamentari, ori nu mai sîntem…

De nişte ani buni, chiar dinainte de istorica suspendare, şeful  Cotroceniului şi patapievicii săi încearcă să inducă ideea că  Parlamentul e o chestie cvasi-inutilă. O frînă. Şi că trebuie reformat  pînă la cotor. Prima soluţie “miraculoasă” a fost votul aşa-zis  uninominal. Care s-a dovedit a fi un fiasco. A doua – înjumătăţirea  numărului de parlamentari. Tămbălău, chiuituri, referendum: un vehicul  parşiv pentru realegerea Băsescului. Apropo, a mai auzit cineva măcar o  vorbă despre subiect? Fireşte că nu mai e de actualitate, cîtă vreme  partidul prezidenţial stă cum stă în sondaje. Ultima modă e asumarea  răspunderii. Care transformă încetişor parlamentul într-o anexă a  executivului, respectiv a preşedintelui.

Acum, să fim corecţi, parlamentul are, şi nu de azi de ieri, o  imagine dezastruoasă. A contribuit vîrtos şi media, care i-a zugrăvit pe  aleşi în fel şi chip. Ce înţelege omul de rînd? Că ăia stau şi dorm în  fotolii, cînd nu se ceartă, sau cînd nu chiulesc, pe salarii babane.  Imaginile cu scaunele goale din Palatul Parlamentului au devenit  emblematice. Aş putea fi de acord că în parlament sînt tot felul de  personaje dubioase, de neaveniţi, de flecari, de inşi care, cînd îţi dau  mîna, îţi vine să-ţi pipăi portofelul. Aşa cum sînt şi destui oameni de  toată isprava.

E altcumva prin alte părţi? Mai mult sau mai puţin. Presa americană  spune despre Congresul lor că e cea mai mare adunare de mediocrităţi.  Grecii îşi numesc Parlamentul casă de nebuni. În Camera Comunelor din  Londra bate mai mereu vîntul, cu excepţia zilei de miercuri, cînd se  înfruntă tradiţional premierul cu şeful opoziţiei. Am asistat odată la o  şedinţă, din loja vizitatorilor. Nu erau mai mult de 30 de de  parlamentari britanici prezenţi la o dezbatere pe legea educaţiei.  Credeţi însă că-şi pune cineva, întreg la minte, problema să diminueze  rolul parlamentului într-o democraţie solidă? Ca să meargă pe mîna unui  despot, fie el şi luminat?

De aceea vin şi spun: prefer oricînd un parlament cu 500 de cetăţeni,  genii, mediocrităţi, sobri, măscărici, hoţi, virtuoşi ş.a., care să se  certe, să se contreze, să dezbată, să ajungă împreună la o soluţie, mai  bună sau mai proastă, decît un singur om care să ia decizii de capul  lui, fie el un mix fericit de Einstein, Ştefan cel Mare, Maica Tereza,  regele Solomon şi Papa Ioan Paul al II-lea. Nu-mi cereţi să vă explic de  ce.   de Adrian Teacă

Comentarii

Ultimă oră