Elena Dobros a fost inginer agronom, a avut o familie frumoasă şi o existenţă obişnuită, însă la un moment dat totul s-a năruit.
Acum trăieşte la unitatea de asistenţă medico-socială de pneumoftiziologie din Sânpetru, alături de alţi oameni cu care împarte cam aceeaşi soartă.
Au trecut peste ea greutăţi care însă nu au doborît-o. Întotdeauna a luat viaţa aşa cum este, chiar dacă destinul a trădat-o. Nimeni nu a avertizat-o asupra ceea ce avea să trăiască, ce greutăţi îi era dat să escaladeze şi prin ce încercări urma să treacă. Dacă i-ar fi spus cineva, nici în ruptul capului nu ar fi crezut!
Perioadă frumoasă. Elena Dobros a terminat o facultate – cea de agronomie, pe vremea când la admitere erau mulţi candidaţi pe loc. “Am fost inginer agronom 12 ani şi apoi a început şi la noi cu restructurări. Am lucrat în CAP înainte, în judeţul Bacău, apoi în Harghita – am găsit un loc într-o zona necooperativizată. Am avut şi satisfacţii, mai ales în ultima perioadă. Nu era muncă grea, satisfacţiile vin după câţiva ani, nu-i problemă”, ne-a spus Elena Dobros.
Mamă singură. Imediat după revoluţie, destinul a luat o întorsătură dramatică: i-au murit pe rând toţi cei apropiaţi. Elena a trebuit să îşi vândă apartamentul şi s-a mutat cu chirie în Braşov împreună cu fetiţa ei. Şi-a căutat în zadar de muncă. A încercat chiar şi în agricultură, însă nimeni nu mai căuta ingineri agronomi, aşa că s-a mulţumit cu orice, chiar dacă banii nu-i ajungeau pentru chirie, întreţinerea ei şi a copilului ei. “Am muncit în condiţii improprii după ce am rămas şomeră. M-am angajat la diferiţi patroni, la negru. În piaţă, ca vânzătoare, în tipografie, muncitor necalificat. În medii foarte toxice pentru o femeie care avea de crescut un copil. M-am îmbolnăvit de pleurezie” ne-a mai spus Elena Dobros.
Stigmatizată. Elena a ajuns la Stejeriş când boala s-a agravat. S-a vindecat într-un final, însă nimeni nu a mai vrut să o angajeze din cauză că diagnosticul de TBC ataşat pe fişa medicală îi sperie pe toţi angajatorii. Dacă n-a putut munci, nu a avut cu ce să îşi plătească întreţinerea, aşa că a fost dată afară din locuinţă. “Am o pensie de 385 de lei, o parte dau pentru medicamentele pe care încă le iau. TBC-ul este vindecat şi aş avea practic dreptul să muncesc cu jumătate de normă. Să zicem că mi-aş găsi un angajator. Dacă vede fişa mea medicală unde scrie TBC...asta rămâne ca un stigmat pentru toată viaţa. Fug de cei care au avut TBC, chiar dacă sunt vindecaţi” ne-a mai povestit femeia. Aşa, cu o pensie de grad 3, Elena Dobros a ajuns la unitatea de asistenţă medico-socială de pneumoftiziologie din Sânpetru, locul care acum este acasă pentru ea. Nu vrea să o încurce pe fiica ei, de 25 de ani, care munceşte la oraş şi plăteşte chirie. Copilul ei a rămas în lumea în care se duc lupte pentru supravieţuire, locul unde doar cel mai puternic rezistă, iar sănătatea este un bun de preţ şi o armă cu ajutorul căreia învingi în viaţă.
Vrea respect. La Revoluţie ea nu a vrut doar libertate, ci şi-a dorit o viaţă mai bună şi respect. “Dacă vrea omul, poate să fie liber oricând. Ne-am născut liberi. Restricţii erau. Ce ne impunea partidul erau nişte lucruri absurde, dar dacă ştiai să munceşti nu te călca nimeni în picioare! Acum mai repede eşti călcat în picioare” ne-a spus Elena Dobros. Nu mai are multe lucruri personale. Toată viaţa Elenei ar putea încăpea într-o singură valijoară.
A.L.
