Trei, cinci, șapte omuleți se urcă în capul meu. Aleargă prin cărarea părului, îmi gâdilă simțurile și îmi sparg venele. Nu-i pot opri. Nu-i mai pot privi. Mă uit fix înainte, căutând ceva de care să mă pot prinde. Dar gândurile îmi scapă. Acea goliciune n-am mai simțit-o vreodată. Înnebunesc, știu că înnebunesc. Lacrimile îmi inundă creierul. Nu. Nu sunt lacrimi, ci o ploaie torențială de cuvinte. Cei de sus, responsabilii acestei dureri, vor din nou să reproduc cuvintele lor. Să vorbesc despre povești care nu au fost scrise de mine. Sunt un simplu actor în lumea lor. O marionetă încătușată cu valuri de scenarii. Lăsați-mă! - le strig deodată, dar mâna lor e prea puternică. Ce vreți de la mine? , îi întreb disperat. Ați luat totul deja… Ultima vara în care încă eram legat de corpul meu tresare încă odată, înotând prin adâncimile memoriei. Dar ce mai contează acum, când m-am transformat într-o mașinărie călătoare? De ce îmi aduci amintirile de ieri, oh tu atotputernicule, dacă nu-mi permiți să mă întorc la ele? Vrei să sufăr? N-am suferit destul? Ce înseamnă suferința pentru tine? O rafală de vânt îndepărtează aceste gânduri care se înfig în mine precum acele se înfig în pânză. Privirea mea se îndreaptă către ușă. Este o ușă sau o peșteră ceea ce văd? Capul meu se apropie de ea, căci trupul nu-l mai simt, dacă l-am simțit vreodată. Reușesc în cele din urmă să mă strecor în ea. Încăperea e mică și mă sufocă căldura cu care mă primește. Poate fiindcă n-am fost obișnuit cu asemenea căldură, ci cu frigul glaciar, acel care te paralizează întreg și îți blochează existența.
Povestea zilei: Interpretare de imagine
Ultimă oră
