Cred că dac-ar mai trăi ăia care au inventat Mioriţa, s-ar strica de râs văzând ce-a ajuns nenorocita asta de baladă. De vreun secol jumate, de când a descoperit-o Alecu Russo, ne tot scremem să descifrăm ce-au vrut să spună autorii. O întreagă filozofie s-a născut din această poezioară, despre care şi-au dat cu presupusul mai toţi exegeţii şi gânditorii români. Carevasăzică, vine tipa, lae bucălae, şi-i spune mototolului, bă, vezi că vor să te omoare bozgorul şi derbedeul ăla al lui Vrâncioaia. Şi netotul ce face? Zice, lasă, tu, spune-i maică-mi, dacă te-ntreabă, că m-am însurat c-o franţuzoaică. Şi gata? Tâmpenia asta e emblematică pentru popor? E pe dracu.
Să vă zic eu ce s-a întâmplat în realitate. Când a venit oaia turnătoare şi i-a zis şoldoveanului că ăia doi vor să-i ia gâtul, omul nostru şi-a adunat repejor fraţii, verii, unchii şi băieţii din cartier, au pus mâna pe bâte, nunceacuri şi săbii ninja şi s-au dus peste nenorociţi. Le-au înmuiat bine oasele şi şi-au văzut de treabă. Ce fatalism? Ce alegorie? Ce testament?
Dacă stau să mă gândesc bine, nu mioriţa, ci capra lui Creangă e personajul care ni se potriveşte. După ce şi-a plâns iezişorii, cum l-a chemat ea, parşiva, pe domnu Lupu la masă şi i-a făcut felul! Corect? Corect. Dinte pentru dinte. Iar dacă nu vreţi capra, ce ziceţi de Vitoria Lipan, din Baltagul? Aprigă femeie, şi răzbunătoare, e? Sau Miţa lui Caragiale, republicana din Ploieşti, cu vitrionu ei englezesc.
Am vaga bănuială că Alecu Russo, acest mogul paşoptist, a pus laba pe baladă şi a băgat în ea nişte pixeli albaştri, după care i-a livrat-o unui Răzvan Dumitrescu al secolului XIX, să ne sucească minţile. Să-ţi fie ruşine, Alecu Russo!
de Adrian Teacă
