Scuza-mă că în rândurile care urmează o să-mi permit să te tutuiesc. Chiar dacă nu ne cunoaştem, între noi doi există o legatură foarte puternică. Au trecut 21 ani de când capul meu a fost ţintit de puşca sau de pistolul din mâna ta. Ai încercat să mă omori, dar, din păcate ai nimerit o tânără care se aruncase peste mine, încercând să pătrundă în clădirea numită pe atunci Judeţeana de Partid.
Nu ştiu dacă eşti rus, arab sau român, deşi bănuiesc că ultima variantă este cea corectă. Nu ştiu nici dacă citeşti ce scriu acum. E destul de probabil că nici tu să nu ştii că aş fi putut să-ţi fiu victimă. Împreună cu camarazii tăi, i-ai împuşcat pe mulţi dintre copiii nevinovaţii care cântau în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 în centrul orasului „ole, ole, Ceauşescu nu mai e”. Dacă, totuşi, tu sau vreunul dintre camarazii tăi de arme va citi aceste rânduri, aş vrea să vă povestesc despre victimele voastre. A trecut foarte mult timp, dar sângele, gemetele şi plânsul celor împuşcati nu mă lasă să dorm.
Strigătele disperate ale fetei pe care ai împuşcat-o în coapsă erau groaznice. A intrat în cătare din greşeală, atunci când toată lumea se îmbulzea să se adăpostească. Pe altii, însă, i-aţi luat în plin.
Omul acela îmbrăcat modest, probabil un muncitor, horcăia întins lângă stâlpul din hol. Avea pe gât o tăietura mică, din care gâlgâia sangele. Pe acolo intrase glonţul. Am făcut greşeala să mă uit în ochii lui. Nici n-ai putea să-ţi imaginezi câtă groază mi-a transmis dintr-o singură privire. Frica aia teribilă n-o să mi-o pot scoate vreodată din minte.
Tânărul împuşcat între picioare stătea pe un fotoliu. Avea picioarele atârnate pe cele două margini şi cracii pantalonilor năclăiţi de sânge. Balta maronie de pe ciment se întindea răşchirat precum mâna morţii. Daca nu s-ar fi schimonosit de durere, ar fi părut doar o fantomă, de palid ce era.
Şi plânsul soldatului cu capul pansat mi s-a întipărit în minte. Glonţul vostru i-a jupuit pielea de pe cap. Camarazii lui n-au fost la fel de norocoşi. Erau întinşi afară cu creierii împrăştiaţi pe caldarâm. Tânărul acela îşi tinea capul bandajat între genunchi şi icnea ca un copil mic, uitându-se fix la gaura din cască pe unde intrase glonţul. Niciodată, de atunci, n-am mai văzut un adult care să bocească atâta timp, fără să se oprească.
Feţele oamenilor ăstora îmi chinuie şi acum nopţile albe.
Bineînteles, n-ai fi putut afla cum ţi-au murit victimele dacă nu m-ai fi ratat. Iar eu n-aş mai fi avut copiii minunaţi pe care-i am, n-aş mai fi trăit în libertate atâţia ani, n-as mai fi scris la ziar şi nu ţi-aş mai fi adus aminte de toate astea.
Sunt convins că şi tu ai destule coşmaruri în care umbrele celor pe care i-ai ucis te bântuie. Bănuiesc că ai momente în care ai simţit coada diavolului cum se strânge în jurul gâtului tău. Şi, de multe ori uitându-te în oglindă, ţi-a venit să verşi. Ştiu, la fel de bine, că nu laşi niciodată să se vadă lucrurile ăstea. Şi că este foarte probabil ca în buzunarul tău, în locul pistolului, să se afle un carnet de paralamentar, o legitimaţie de înalt funcţionar public sau chiar un brevet de revoluţionar.
M-am gândit, totuşi, să-ti scriu chiar azi, ca să nu uiţi să mergi cu o coroană de flori şi să te închini în faţa mormintelor victimelor tale. La fel cum, poate, ai fost şi în alţi ani. În felul ăsta, te voi putea recunoaşte mai uşor.
de Alexandru Ghiza
