Dragi cititori, dragi părinţi, dragi iubitori de parentig oferit cu blândeţe şi fermitate, după cum v-am obişnuit vă distrag puţin atenţia de la alte lucruri importante pentru a ne întîlni şi a ne apleca asupra propriului comportament în relaţie cu copilul dumneavoastră, acum în prag de sărbătoare cînd tentaţiile şi încărcătura emoţională este la cote maxime.
Aşadar, vă spun direct, că, copilul are nevoie de exemple şi modele şi nu de tipare de educaţie.
Există două moşteniri durabile pe care le putem lăsa copiilor noştri: una fiind rădăcinile şi a doua aripile. Încercaţi pe cît posibil să nu vă îngrijoraţi foarte tare pentru copilul care nu vă ascultă, el vă observă toată ziua comportamentul dumneavoastră şi de aici trage propriile concluzii despre viaţă.
Vă recomand să vă iubiţi copiii pentru ceea ce sunt şi cu acesta afirmaţie rezonează mulţi specialişti în domeniul educaţiei copilului. Orice părinte poate afirma că îşi iubeşte copilul necondiţionat. Însă lucrurile pot avea nuanţe diferite; ce contează este mesajul care ajunge la copilul nostru şi pe care acesta îl receptionează şi mai puţin ceea ce credem noi că este valoros pentru el. Cei mai mulţi dintre copii trag concluzia deloc potrivită că trebuie să se comporte bine la grădiniţă, la scoală, acasă, în vizită, pe stradă, să impresioneze, pentru a beneficia de aprobarea noastră, de atenţia noastră, de emoţii pozitive din partea noastră.
În concluzie, părinţii încurajează manifestarea comportamentul ideal şi pun bariere afective sau fizice atunci când acesta are un comportament care nu corespunde valorilor noastre sau societăţii din care facem parte. Copiii au nevoie să ştie că îi iubim pentru ceea ce sunt.
Se pune întrebarea firească: Unde greşim?
Iată un prim aspect important care ne împiedică să avem o relaţie bună cu copilul nostru: părinţii trec cu vederea planificarea scopurilor pe termen lung pentru copilul lor, datorită forţei pe care o exercită presiunea rutinei de zi cu zi şi pe care aceştia o trăiesc intens.
A doua stare de fapt decurge din faptul că părintele este mult prea preocupat de comportamentul inadecvat al copilului aici şi acum şi mai puţin este interesat de motivele care stau în spatele acestui comportament.
Cea din urmă situaţie este cea legată de faptul că părinţii îşi doresc adesea ca, copilul lor să facă ceea ce cred ei că este bine pentru acesta, uitând să-i întrebe pe cei mici care sunt nevoile lor şi cum le pot oferi sprijin în acest sens.
Aşadar, vă propun să fiţi preocupaţi în a-i ajuta pe copii dumneavoastră să se simtă bine cu ei înşişi, cu ceea ce fac şi cu ceilalţi; să le oferim o educaţie fără pedepse sau recompense, să trecem de la abordarea „să-l fac pe copilul meu să facă ceea ce eu doresc şi cred că este bine” la abordarea „să dezvolt potenţialul copilului meu şi să-i înţeleg nevoile”; să încurajăm competiţia cu sine însuşi, să creeam ocazii de a-i învăţa pe copii noştrii să lucreze şi să înveţe unul cu celălalt.
Numai bine şi armonie în familie!
Camelia Bolocan, psiholog-psihoterapeut adlerian, autonom
Specialist în psihoterapie şi consiliere psihologică pentru copii, adolescenţi şi părinţi
Telefon - 0745.356.801
psihologterapeutbv@gmail.com
