Situaţii de urgenţă

Am aflat de la nişte ziarişti spurcaţi în bârfe că nea’ Ion, prefectu nost’, a avut o duminică cu chef mare, masă bogată, criza nu se pune, lăutari, pupături şi urături de tot felul. Să trăiască bine, aşa cum i-a urat Băse’, că uite la nea’Ion s-a împlinit, nu ca la alţii, ăştia, noi adică, amărăştenii. No’ şi cică de aia n-a venit prefectu’nost să onoreze cu prezenţa Simpozionul celor de la 15 Noiembrie 87. Cam nasol gestul, că e persoană importantă şi nu se cade să faci aşa ceva, da cum era să lase omul musafirii-n casă să mănânce şi să bea singuri. Corect! Şi eu care credeam că n-a venit la manifestare că era ocupat cu Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă, partea a doua. Că prima s-a consumat sâmbătă. În asta, a doua, ar fi trebuit să-l ia la rost pe Georgică, cu CET-ul şi cu frigul. Că tot de urgenţă e. Da cum să-l scuipi pe şef, că te scuipă el de nici nu simţi când zbori. A, şi era să uit, oare ce-o fi făcut nea’Ion în 15 noiembrie, 1987? Că şi atunci era situaţie de urgenţă. Pentru unii, într-un fel, pentru alţii, în alt fel!