Stadionul

Nu ştiu cât de mândri sunt cei care au lucrat la National Arena, dar eu nu pot să uit cu câtă bucurie îmi povestea tata că a pus umărul la ridicarea Stadionului 23 August. Unde, ca student în Bucureşti, a făcut muncă voluntar-patriotică. Cu roaba şi cazmaua.
Nu-i de mirare că au venit atâţia oameni să vadă noul „templu al fotbalului”. 100.000, după unii, 1 milion, după alţii. Românii vor să vadă că se face ceva. Pentru că au nevoie de repere. De speranţe. Nimeni nu mai pune botul la inaugurări de doi lei – gen feliuţe de autostradă făcute pe jumătate, sau telegondole care nu duc nicăieri. National Arena e cu-adevărat spectaculosă. Şi foarte modernă, după câte aud. Seamănă ea foarte bine cu Commerzbank Arena din Frankfurt, dar e a noastră. Uite că în interval de câteva luni bucureştenii au avut ocazia să vadă terminate două „ctitorii” ale doctorului. Or fi mai scumpe decât era prevăzut, dar sunt! Iar mesajul nu poate fi decât unul: furaţi mai puţin, dar terminaţi, dracului, măcar ce-aţi început.
Credeţi că ar fi foarte supăraţi românii dacă ar putea circula pe blestemata aia de autostradă Transilvania, chiar construită la un preţ piperat? Problema e alta: după ce că se fură în draci, şi sunt umflate conturile firmelor de partid, se şi face treabă în bătaie de joc. Cazul asfaltangiilor băştinaşi, atât de dragi preşedintelui, scoşi cu scandal ipocrit de la „tortul” autostrăzii Bucureşti-Ploieşti, pentru a fi reprimiţi pe şest, e de toată jena. de Adrian Teacă