Inspirat de o persoană reală, al cărei nume va rămâne confidențial.
Nu suntem străini și totuși mă privești ca și cum am fi. Poate că nu mă cunoști atât de mult pe cât credeam. Sincer să fiu, nici eu nu mă mai recunosc. E ciudat cum viața mea, pe care o credeam atât de bine organizată, s-a transformat într-o furtună de trăiri și gânduri pe care nici măcar nu le mai pot controla. Îți amintești cum eram? Plin de energie, mereu cu un zâmbet pe față, gata să-ți povestesc despre ultima mea idee nebunească. Îmi plăcea să fiu în centrul atenției, să fac planuri mari, să simt că pot muta munții din loc. Dar acum...acum simt că acea versiune a mea s-a pierdut undeva pe drum. Nu știu exact când a început totul. Poate că a fost mereu acolo, doar că eu am reușit să o ignor. Dar, la un moment dat, lucrurile au început să se schimbe. Zilele mele pline de entuziasm au fost urmate de perioade în care abia reușeam să mă ridic din pat. Prietenii nu înțelegeau de ce nu mai ieșeam cu ei, de ce nu mai sunam sau de ce eram atât de absent atunci când eram în preajma lor. Adevărul este că nici eu nu înțelegeam. Era ca și cum o altă persoană se mutase în corpul meu și își asumase controlul. Într-o zi, după ce am stat ore întregi închis în cameră, incapabil să fac ceva, am decis că am nevoie de ajutor. Știam că ceva nu e în regulă, dar nu știam ce. Mi-am făcut curaj și am mers la un psihiatru. Acolo am auzit pentru prima dată cuvintele care aveau să-mi schimbe viața: tulburare bipolară. La început, nu am vrut să accept. „Cum să am eu o astfel de boală?”, mă întrebam. Dar cu cât mă gândeam mai mult la ceea ce mi se întâmpla, cu atât realizam că simptomele descrise de doctor erau exact ceea ce trăiam eu. Maniile mele, acele perioade în care mă simțeam invincibil, erau urmate de prăbușiri dure în depresie, de o tristețe atât de copleșitoare încât simțeam că mă scufund. Deşi aceasta ar putea părea partea cea întunecată a bolii, episoadele maniacale sunt mult mai distrugătoare, căci ele determină comportamentul impulsiv sau riscant, reduc necesitatea de somn (ceea ce poate duce la epuizarea fizică şi mentală), şi deteriorează relațiile cu familia şi prietenii din cauza iritabilității crescute, ducând la izolare socială şi dificultăți de reintegrare după fiecare episod. Ca să nu mai vorbim de riscul de sinucidere, prezent în fiecare zi, din fiecare săptămână, din fiecare an. Aşa că nu, nu ți-ai dori să fii maniac cu scopul de “a fi mai productiv”. Şi totuşi nu puteam să încetez să-mi pun veşnica întrebare: care a fost declanşatorul? Am aflat curând de la psihiatrul meu că tulburarea bipolară este cauzată de un dezechilibru în reglarea neurotransmițătorilor, acele substanțe chimice ce transmit semnale între neuroni. Principalii neurotransmițători implicați în tulburarea bipolară includ: dopamina, implicată în reglarea plăcerii și a motivației, serotonina, esențială pentru reglarea dispoziției, somnului și apetitului, noradrenalina, cea care influențează răspunsul organismului la stres și este legată de starea de veghe și de excitare, şi în sfârşit, glutamatul (un neurotransmițător excitator) şi GABA (un neurotransmițător inhibitor). Dar toate acestea nu-mi dezvăluiau motivul principal. Cauza ce se afla la baza tuturor simptomelor îmi era încă necunoscută. De ce eu? De ce acum? Prin urmare, am început un proces exhaustiv de documentare. Am împrumutat cărți de specialitate, am parcurs fiecare articol ce-mi ieşea în cale, dar fiecare pagină pe care am citit-o m-a făcut să cred că nu mă cunosc suficient de bine. Să fi avut oare o experiență traumatică în copilărie? Să fie ereditar? Să fi suferit de modificări în tiparele de somn? Poate singurul răspuns la care aveam acces era rememorarea ultimelor luni din viața mea. Stresul prelungit la care am fost supus în acel timp era şi încă este singurul lucru care țin minte, poate singurul declanşator a acestei afecțiuni. Am început să simt o oarecare ușurare după începerea tratamentului. Stabilizatorii de dispoziție mi-au corectat dezechilibrele neurochimice și terapia m-a ajutat să înțeleg mai bine ce mi se întâmplă și cum pot să-mi controlez stările. Dar drumul nu a fost ușor. Am realizat rapid că în România, sistemul de sănătate mintală este departe de a fi perfect. De multe ori, am simțit că mă lupt nu doar cu boala mea, ci și cu birocrația, cu lipsa de resurse și, mai ales, cu prejudecățile oamenilor. În timp ce încercam să mă obișnuiesc cu ideea că am bipolaritate, a trebuit să fac față și stigmatizării. Prietenii mei nu știau cum să reacționeze. Unii s-au îndepărtat, alții au început să mă trateze ca pe un caz special. Nu voiam mila lor, voiam doar să fiu înțeles. Însă, societatea noastră nu este pregătită să accepte deschis problemele de sănătate mintală. Am auzit de prea multe ori „Hai, Diego, treci peste!” sau „E doar o fază, o să-ți treacă!”. Dar nu este doar o fază. Este viața mea acum, o viață ca oricare alta. Tratamentul mă menține stabil şi-mi permite să fiu “normal”, un cuvânt foarte folosit în zilele noastre, fără ca mulți să ştie ce înseamnă cu adevărat. În ciuda dificultăților, am învățat să trăiesc cu această afecțiune, să-mi accept condiția și să mă reconstruiesc pe mine însumi. Nu sunt un individ de care trebuie să te fereşti. Imaginează-ți că aş suferi de diabet. Nu ți-ar fi teamă de mine, nu? Atunci, dacă ambele boli sunt cauzate de dereglări organice, de ce afecțiunile psihiatrice sunt percepute în mod diferit? Sunt conștient că mai am un drum lung de parcurs. Am nevoie de mai mult sprijin, atât din partea sistemului, cât și din partea societății. Am nevoie ca oamenii să înțeleagă că tulburarea bipolară nu este o rușine, nu este o slăbiciune. Este o boală, una pe care o poți trata, dar care necesită înțelegere și empatie. Trăim în secolul XXI, într-o lume în care sănătatea mintală ar trebui să fie o prioritate, nu un subiect tabu. Avem nevoie de educație, de conștientizare și de schimbări reale în sistemul nostru de sănătate. Și, cel mai important, avem nevoie să fim acolo unii pentru alții, să ne ascultăm, să ne sprijinim și să nu ne mai tratăm ca pe niște străini, căci n-ar trebui să fim. Chiar dacă aceasta este povestea mea, ar putea fi şi a ta.
