Sunt atât de multe de spus despre cel ce a fost profesorul universitar doctor Dimitrie D. Cazacu încât nu mi-ar ajunge doar un simplu articol să exprim tot ceea ce mi-aş dori în legătură cu dumnealui. Despre viaţa, activitatea şi personalitatea domniei sale se pot scrie sute de pagini şi tot ar mai fi câte ceva de adăugat, exact aşa cum făcea şi el atunci când începea să povestească. De aceea, nu o să prezint date biografice, ci o să încerc să mă rezum în cadrul acestei expuneri la ceea ce a însemnat pentru mine această mare personalitate săceleană şi la impactul pe care l-a avut asupra mea, ca tânăr născut după 1989.
Pe domnul profesor îl ştiam de foarte mult timp căci urmăream cu mare interes emisiunile şi simpozioanele în cadrul cărora era invitat, fiind fascinată de relatările sale, dar l-am cunoscut personal acum aproape doi ani cu prilejul acordării unui interviu pentru un proiect din cadrul masterului pe care îl urmez. Încă de la prima întâlnire mi-am dat seama că această persoană are un dar aparte de a povesti şi de a se mula în funcţie de personalitatea fiecăruia, mai ales când exista empatia dintre suflete. Am prins drag de el, iar reversul a funcţionat pentru că avea pentru fiecare persoană care îi călca pragul câte o vorbă bună de spus şi câte un loc în inima lui uriaşă. Cel mai mult timp l-am petrecut în momentul în care m-a rugat să îl ajut pentru finalizarea ultimului său capitol din ultima şi cea mai recentă carte a sa, monografia „O carte pentru săcelenii mei”. Câştigul a fost de ambele părţi căci m-a ajutat să mă descopăr mai bine, să aflu foarte multe informaţii preţioase şi să primesc cu braţele deschise înţelepciunea, optimismul, vivacitatea şi inteligenţa dumnealui. Mi-a oferit multe sfaturi valoroase, a încercat să mă ajute ori de câte ori aveam nevoie, chiar şi atunci când nu era cazul. Cu toate că nu am putut să-i fiu alături cât mi-aş fi dorit, cu toate că diferenţa de vârstă era considerabilă, apropierea dintre mine şi dumnealui s-a produs spontan, reprezentând acel om polivalent pe care oricine şi l-ar dori aproape - profesor, prieten şi bunic. Pot să îl numesc, fără să produc vreo eroare, Profesorul întrucât a transmis enorm de multe şi şi-a exercitat cu succes funcţia, nu doar în cadrul catedrelor la care a predat, ci şi în afara lor, în viaţa de zi cu zi, în viaţa oamenilor care îi călcau pragul mereu. Căci, chiar dacă în ultima perioadă nu a mai ieşit în lume, pe jos sau cu draga lui bicicleta, cum obişnuia să o facă, a reuşit să aducă lumea la el, în casa sa fiind mereu un „du-te-vino”, oamenii veneau, plecau, îl sunau, îl căutau încontinuu pentru că a adus în permanenţă în preajma lui oameni din toate categoriile sociale, de toate vârstele, având un impact major şi asupra tinerilor şi înţelegându-le foarte bine temerile şi frământările. În fiinţa lui s-au îmbinat armonios şi într-un mod unic atât conservatorismul, graţia, cavalerismul, sensibilitatea sufletească, cât şi modernitatea, identificarea cu nevoile generaţiilor tinere şi ancorarea în contemporaneitate, fiind în pas cu schimbările acestei epoci.
Avea foarte multe de transmis, de la reţete de bucătărie, printre care şi îndrăgita „citronadă à la Dimitrie Cazacu”, la noţiuni de grădinărit, cunoştinţe de lingvistică, istorie, geografie, română sau sfaturi privind dragostea şi regăsirea drumului în viaţă. Nu doar biblioteca lui din apartament dădea pe dinafară, ci şi mintea sa, fiind o adevărată enciclopedie ambulantă. Doar vârsta îl trăda, însă sufletul său era tânăr, poate chiar mai tânăr decât al multora dintre noi.
Blândeţea şi bunătatea inimii sale i se citeau pe chipul senin, pe obrajii aceia ca purpura şi în ochii săi mereu luminaţi de dragostea imensă pe care o avea de dăruit fiecărui om. Suferinţa fizică nu l-a lăsat să-i doboare spiritul veşnic tânăr, fiind un model de tărie şi demnitate până în ultimul moment al vieţii sale. Chiar dacă atunci când îl întrebam cum se mai simte şi îmi spunea „Păi, sunt bine, doar cu picioarele astea...”, imediat găsea să adauge că asta nu îl deranjează şi nu îl opreşte din a continua să facă ce şi-a propus, ascunzând cu stoicism durerile fizice. Considera că este mai important să-ţi menţii spiritul puternic şi la înălţime decât să te plângi mereu pentru că uneori hrana spirituală şi bagajul de emoţii, trăiri şi sentimente cântăreşte mai mult decât carcasa care ne desăvârşeşte pe fiecare, adică trupul.
Înmormântarea domniei sale a arătat încă o dată că, prin felul său unic de a împărţi din bunătatea, generozitatea şi cunoaşterea sa, un singur om poate să adune laolaltă trei, patru sau chiar cinci generaţii, iar asta înseamnă foarte mult căci sunt puţini aceia care sunt hărăziţi de Dumnezeu cu acest dar sau talant. Însă el a avut nu doar unul, ci zeci de talanţi şi a reuşit să planteze câte unul în fiecare om care a luat contact cu domnia sa. Moartea acestuia reprezintă o mare pierdere, dar faptul că a împărţit aceşti talanţi mai departe reprezintă o mare realizare şi un mare câştig pentru cei care au rămas în urma lui.
Consider că cea mai mare mulţumire pentru el, de acolo de sus de unde ne priveşte pe fiecare în parte, ar fi să reuşim să-i împlinim măcar o parte din dorinţele sale şi aici mă refer la visul restaurării Săcelelui de odinioară, aşa cum spunea într-unul din articolele sale de valoare: „Faceţi în aşa fel încât locurile copilăriei şi adolescenţei voastre să-şi păstreze ineditul farmec, să vă regăsiţi adevăratele prietenii şi doruri”. Profesorul Dimitrie Cazacu a fost un idealist, dar un idealist ancorat în realitate, căci consolidarea specificităţii zonei ar fi uşor de atins, punctul de pornire existând deja - ideile sale şi iluminarea noastră venită dinspre dânsul-, restul necesitând voinţa oamenilor şi reprezentanţilor comunităţii din care a făcut parte. Putem începe printr-un pas mic, ca de exemplu deschiderea unei plăcintării la Săcele unde se pot vinde plăcinte tradiţionale, iniţierea unei afaceri locale, tot dumnealui afirmând: „dacă cineva m-ar susţine material, aş demonstra un lucru: că dacă fac eu o plăcintărie unde se vând plăcinte cu cartofi, la un ghişeu şi cu brânză, la altul, douăsprezece ore pe zi e coadă şi... zicem bă că n-avem de muncă, că n-avem cutare, dar putem face imediat de muncă, douăsprezece ore pe zi e coadă la plăcinte şi case de comenzi...”.
Închei prin a aduce în atenţia cititorilor un citat foarte frumos care îi aparţine: „Atunci iubeşti pe Dumnezeu când Dumnezeu doarme la tine în suflet, când e acasă şi vorbeşti cu El” şi prin a spune că regret un singur lucru: faptul că nu l-am cunoscut mai devreme!
Cu recunoştinţă şi respect pentru un adevărat exemplu care mai avea foarte multe de transmis,
Alexandra Banciu, masterand, anul II, Facultatea de Litere Braşov
