Spre sfîrşitul deceniului 7 al secolului trecut, abia ieşit din adolescenţă, mi-a fost dat să văd, la un cinematograf prăfuit din Braşov, într-o sală dezolant de goală, un film care m-a marcat profund. “Andrei Rubliov”, al lui Andrei Tarkovski. L-am revăzut de două sau de trei ori, în cîteva zile. La ultima vizionare, în sală erau cinci spectatori!
La o lună distanţă, a fost premiera megaproducţiei “Dacii”, a lui Sergiu Nicolaescu. Am reuşit să văd filmul, după multe strădanii, cumpărînd un bilet la un preţ piperat de la bişniţari. Inutil să vă mai spun că toate spectacolele din acea primă săptămînă au rulat cu casa închisă. A fost una din cele mai vizionate pelicule româneşti din toate timpurile. După Mihai Viteazul, dacă nu mă înşel. Or, din această perspectivă strict comercială, “Andrei Rubliov” a fost mai degrabă o dezamăgire.
Treaba e că nu poţi compara mere cu pere. Nicolaescu a avut ambiţia să facă un film “holywoodian”, pentru mase, dar care era menit să-i mulţumească în primul rînd pe “conducători”. Fastuos, eroic, pe alocuri ditirambic şi cu destule tuşe propagandistice. Tarkovski, pe de altă parte, a compus un fabulos poem cinematografic, în care personajul principal e un legendar pictor de icoane. “Andrei Rubliov” este considerat şi astăzi de unii critici “cel mai bun film de artă din toate timpurile”.
Sergiu Nicolaescu a fost pentru cinematografia noastră cam ce-a fost Adrian Păunescu pentru literatură. Un răsfăţat al fostului regim, care a produs enorm şi de cele mai multe ori facil, dar cu mare succes de public. Va rămîne el în istoria cinematografiei româneşti? Fireşte. Cum va rămîne, asta e o altă poveste. Tare aş vrea să aud ce părere are despre acest personaj un regizor, indiferent că e din vechea gardă sau din noua generaţie. Măcar unul…
