După 22 de ani de la Marea Îngrămădeală, când odiosul Escu a fost belit de conaţionalii săi, obligaţi să mănânce căcat şi apoi să strige cu gura plină ce bun e, am rămas cu un alt Escu. Aproape la fel de urât de către zisul popor (totuşi, 8 la sută încredere), şi cam la fel de paranoic.
Dumnealui ne laudă strepezit, la grămadă, cât de eroic îndurăm genialele măsuri de modernizare a ţării, ieşite din gândirea sa creaţă, şi se mândreşte cât de inspirat a fost, cu criza, cu alea, de nu mai prididesc mai marii Europei să-l ridice-n slăvi.
Apoi se încruntă brusc şi aruncă în jur cu numita materie maronie, aproape fără ţintă. Nimeni nu scapă de augusta porcăială. Nici măcar procurorii, dragi inimii sale odinioară. I-au rămas aproape de suflet doar serviciile. Şi Nuţi, cel mai bun produs al politicii sale. Boc nu se pune, că e anexă.
În singurătatea sa, mai iese la radio sau tv, alea oficioase, şi se arată mâhnit că nu e înţeles. Şi că trebuie să amâne unele din proiectele sale epocale. Pentru că nu mai are încredere în partide. Nici măcar în trupa sa de fedayini.
Întors la Cotroceni, şi plimbându-se absent pe lungile culoare, salutat formal de băieţii cu ochi ageri, murmură cu voce tremurândă, învârtind nervos gheaţa din pahar: “poporul ăsta nu mă merită. Doar Istoria mă va pune pe soclu”. În noaptea aceea visă cum i se dezveleşte statuia… de Adrian Teacă
Un soclu pentru Escu
Știri asemănatoare
Ultimă oră
