E cel puţin şocant să vezi cum un popor preponderent ortodox stă cu ochii lipiţi de ecranele televizoarelor, urmărind ce se întîmplă la Vatican. Demisia Papei, alegerea următorului, întronizarea… Nu-i vorbă că şi zisele televiziuni de ştiri se întrec să prezinte evenimentele ca şi cînd ar fi moţul vieţii noastre.
Şi totuşi, de unde această atracţie pentru papalitate, care nu e de ieri-alaltăieri? Să ne amintim numai ce vuiet a stîrnit vizita lui Ioan Paul al II-lea în România. Unii ar spune că biserica naţională şi-ar mai fi pierdut din prestanţă după multele scandaluri din ultimii ani. De parcă biserica Romei n-ar fi şi ea zguduită de cutremure îngrozitoare, vezi numai cardinalii pedofili.
Cred că e vorba despre altceva: atracţia pentru liderii providenţiali. Ce înălţător sună “Pontif Suprem al Bisericii Universale”, “Slujitor al slujitorilor Domnului”, “Vicar al lui Hristos”, “Succesorul Principelui Apostolilor” ş.a. Gîndiţi-vă aşa: Patriarhul nostru e păstor peste vreo 17 milioane de credincioşi. Şeful Sfîntului Scaun are în subordine cam 1,3 miliarde!
Cînd e ales al nostru, îi trimit telegrame preşedintele, premierul şi alţi cîţiva românaşi. Cînd e ales Papa, se duc la întronizare zeci de capete încoronate, preşedinţi, şefi de guvern, inclusiv ortodocşi sau musulmani! Pentru că Papa e o forţă, nu doar spirituală, în lumea de azi.
Ştiu că e o explicaţie simplistă. La urma-urmei, se uită poporenii cu aceeaşi aviditate la înmormîntarea Dianei sau la nunta prinţului cel mic, nepotul reginei. Pentru că ne place pompa. Nu-i vorbă, şi BOR are un fast bizantin, la care nici nu visează catolicii. Da, dar noi n-avem Papă!
Să fiu bine înţeles: nu cred că vor da buzna românii ortodocşi să treacă la credinţa papistaşă. Sîntem mult prea conservatori şi tradiţionalişti. Sîntem doar invidioşi pe măreţia şi forţa pe care le degajă Pontifex Maximus. Noi avem doar un Moise chiomb, care hăhăie în mijlocul popilor…
